ICCJ. Decizia nr. 1267/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în anulare
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1267/2004
Dosar nr. 4200/2003
Şedinţa publică din 13 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Deliberând constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 1 martie 2002, reclamanta M.E. a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Satu Mare, în calitate de ordonatori (principal şi respectiv secundar) de credite bugetare, solicitând obligarea acestor doi pârâţi la restituirea, la o valoare actualizată, a sumelor încasate prin reţineri nelegale din salariile reclamantei în perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că respectivele reţineri, reprezentând 7% din veniturile salariale ale reclamantei, au fost efectuate ca urmare a unei greşite aplicări a Legii nr. 145/1999, care constituie o reglementare de ordin general.
În aceeaşi ordine de idei s-a mai afirmat că reclamanţii beneficiază de dispoziţiile speciale, derogatorii, conţinute în Legea nr. 92/1992 şi în HG nr. 409/1998 care le conferă dreptul la asistenţă medicală gratuită.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii cu motivarea că reclamanţii beneficiază de asistenţă medicală gratuită numai în măsura în care fac dovada îndeplinirii obligaţiilor de plată a contribuţiilor lunare la asigurările de sănătate.
La data de 15 aprilie 2002, pârâtul Tribunalul Satu-Mare a formulat o cerere de chemare în garanţie a C.A.S.A. O.P.S.N.A.J., solicitând ca, în ipoteza admiterii acţiunii principale, chemata în garanţie să fie la rândul său obligată să restituie contravaloarea sumelor care i-au fost virate ca urmare a reţinerilor din salariul reclamantei.
Prin sentinţa civilă nr. 120 din 13 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Satu Mare a fost admisă acţiunea, pârâţii fiind obligaţi să restituie reclamantei contravaloarea actualizată a sumelor reţinute cu titlu de contribuţie de asigurări sociale de sănătate.
Instanţa a reţinut în esenţă că reclamanta a beneficiat de prevederile Legii nr. 92 şi ale HG nr. 409/1998 care au instituit principiul gratuităţii asistenţei medicale pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, ca şi pentru familiile acestora.
S-a mai motivat că o interpretare coerentă a acestor reglementări şi a prevederilor Legii nr. 145/1999 conduce la concluzia că principiul amintit implică şi exonerarea beneficiarilor de obligaţia de a contribui la fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Totodată instanţa a arătat că regimul juridic instituit prin Legea nr. 118/2001 nu este relevant în speţă, deoarece se aplică materiei analizate numai pentru perioada ulterioară datei de 29 martie 2001 la care acest act normativ a fost publicat.
Prin aceeaşi sentinţa s-a reţinut că virarea de către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a sumelor reţinute din salariile reclamanţilor nu s-a făcut în baza contractelor de asigurări de sănătate, care nu au ca obiect doar prestaţiile medicale, astfel încât cererea de chemare în garanţie a fost respinsă.
Recursurile declarate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Satu Mare împotriva acestei sentinţe au fost admise prin Decizia nr. 988 din 13 septembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie şi de obligare a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. de a restitui sumele pe care pârâţii au fost obligaţi să le plătească reclamantei.
În considerentele deciziei s-a relevat că încasarea de către chemata în garanţie a sumelor reţinute din salariile reclamantei justifică obligarea acesteia la restituire în condiţiile în care atât reţinerea, cât şi virarea lor către C.A.S.A.O.P.S.N.A.J s-au făcut fără temei legal.
La data de 29 iulie 2003, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat în temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată în art. 330 pct. 2 C. proc. civ., recurs în anulare împotriva ambelor hotărâri, susţinând că s-au produs încălcări esenţiale ale legii, ceea ce a condus la o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Prin recursul în anulare s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi respingerea ca nefondate atât a acţiunii principale, cât şi a cererii de chemare în garanţie.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut că o interpretare sistematică a actelor normative aplicabile în cauză conduce la concluzia potrivit căreia magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistenţă medicală gratuită numai dacă şi în măsura în care îşi îndeplinesc obligaţia legală de a achita lunar contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate.
S-a mai susţinut că dispoziţiile Legii nr. 145/1997 care reglementează această obligaţie sunt de generală aplicare şi că singurele excepţii avute în vedere de către legiuitor au fost menţionate expres în textele aceluiaşi act normativ. Cum printre excepţii nu figurează magistraţii, s-a tras concluzia că acestora li se aplică reglementarea generală, nederogatorie, ei nefiind scutiţi de plata contribuţiei lunare pentru asigurările de sănătate.
Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 4200/2003.
Intimata-reclamantă, intimatul-pârât Tribunalul Satu Mare şi intimata-chemată în garanţie C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. nu s-au prezentat în faţa acestei curţi şi nici nu şi-au făcut cunoscute în scris punctele de vedere referitoare la recursul în anulare declarat în cauză.
În ceea ce îl priveşte, intimatul pârât Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului în anulare şi respingerea acţiunii ca nefondată, cu consecinţa soluţionării corespunzătoare a cererii de chemare în garanţie.
Recursul în anulare este fondat.
În acest sens, Curtea are în primul rând în vedere că Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 a fost publicată la 31 iulie 1997, fiind precedată de Legea nr. 142/1997 publicată la 25 iulie 1997 şi prin care s-au adus modificări substanţiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 stabilindu-se ca aceasta din urmă să fie republicată.
O corectă soluţionare a litigiului este condiţionată de respectarea tuturor acestor acte normative, inclusiv de dispoziţiile Legii nr. 92/1992 în forma în care ea a fost republicată la 30 septembrie 1997.
Curtea reţine astfel ca fiind de necontestat că potrivit art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete urmau să beneficieze în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze.
Conform însă art. 99 alin. (2) din acelaşi act normativ, condiţiile de acordare a acestor facilităţi urmau a fi stabilite printr-o hotărâre de guvern.
Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997 care, în art. 4, instituia obligativitatea contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 şi art. 55 menţiona expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligaţie.
Este de reţinut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistenţă medicală gratuită prevăzuţi de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 99/1992 republicată.
Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziţii legale, a fost emisă HG nr. 409/1998 care menţiona expres că beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condiţiile Legii nr. 145/1997.
Interpretarea propusă de instanţele care au soluţionat cauza în fond şi în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.
Este de observat astfel că, anterior publicării Legii nr. 145/1997, Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare şi a fost modificată de două ori.
În raport cu această succesiune în timp a celor două acte normative caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat.
În acelaşi timp nu se poate omite că modificările aduse Legii de organizare judecătorească prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan cu adoptarea Legii asigurărilor sociale de sănătate.
Au existat aşadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispoziţiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraţilor şi eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligaţia instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.
În realitate o asemenea corelare nu a avut loc, iar prin HG nr. 409/1998 beneficiul gratuităţilor prevăzute de art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiţionat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997.
Pe de altă parte din analiza dispoziţiilor art. 6 şi art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că lipsa totală de venituri a fost unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau scutire a unor persoane de plata contribuţiei lunare pentru asigurările sociale de sănătate.
Acest criteriu nu operează însă nici în cazul magistraţilor şi nici în cel al personalul auxiliar de specialitate de la instanţe şi parchete.
Prin urmare nu există argumente pentru a se reţine ca Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la prevederile art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Aşa fiind, interpretarea contrară avută în vedere de cele două instanţe constituie o încălcare esenţială a prevederilor legale menţionate care atrage incidenţa în cauză a art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
În consecinţă, Curtea urmează a admite recursul în anulare făcând aplicarea art. 314 C. proc. civ., în sensul casării ambelor hotărârii atacate şi al respingerii ca nefondată a acţiunii formulate de reclamanţi.
În raport cu soluţia dată acţiunii principale şi cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi art. 63 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi de asemenea respinsă cererea de chemare în garanţie a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 120/ D din 13 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare şi deciziei civile nr. 988/ R din 13 septembrie 2003 a Curţii de Apel Oradea.
Casează ambele hotărâri şi rejudecând pe fond respinge acţiunea şi cererea de chemare în garanţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 1261/2004. Civil. Legea nr. 10/201. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1266/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
---|