ICCJ. Decizia nr. 133/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 133/2004
Dosar nr. 5030/2002
Şedinţa publică din 14 ianuarie 2004
Reţine următoarele:
Prin acţiunea în revendicare formulată la 24 mai 2000 şi care a fost înregistrată pe rolul secţiei a III-a civile a Tribunalului Bucureşti cu numărul de dosar 3348/2000 reclamanţii P.V.E. şi P.A. au chemat în judecatã CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI solicitând ca acest pârât să fie obligat să le predea în deplină proprietate cota de ½ din imobilul compus din „teren şi construcţii pe mai multe nivele" situat în Bucureşti, str. Maior Girascu.
Ulterior formulării acţiunii, la 26 octombrie 2000 a decedat reclamanta P.A. de pe urma căreia au rămas ca moştenitori legali soţul supravieţuitor P.V.E. şi fiica defunctei, U.S.M. conform certificatului de moştenitor nr. 17 din 12 februarie 2001 emis de Biroul Notarului Public M.A.C., aceştia având în continuare calitatea de reclamanţi în cauza de faţă.
La 15 ianuarie 2001, P.V.E. a completat şi precizat în scris acţiunea iniţială cerând să fie introduşi în cauză în calitate de intervenienţi forţaţi G.I., B.M.M. şi P.O.S.E.M. pe considerentul că şi aceştia ar fi pretins că au drepturi de proprietate asupra bunului revendicat.
În cuprinsul aceleiaşi cereri s-a solicitat ca prin hotărârea ce urma a fi pronunţată „să se stabilească cine are drept legitim şi legal valabil de proprietate asupra imobilului şi cine are obligaţia de a preda proprietatea şi posesia imobilului către acela care este titularul dreptului valabil de proprietate".
Prin încheierea pronunţată la 8 octombrie 2001, instanţa a dispus din oficiu citarea în cauzã a lui G.M. care, împreună cu şotul său G.I. figura în calitate de cumpărătoare a unui apartament situat în imobilul revendicat, conform contractului nr. 3682/23671 din 31 martie 1997 încheiat cu S.C. H.N. SA.
Prin sentinţa nr. 446 pronunţata la 1 aprilie 2002, instanţa astfel sesizată a respins acţiunea ca nefondată.
Apelul făcut ulterior de reclamantul P.V.E. împotriva acestei sentinţe a fost respins, de asemenea, ca nefondat prin Decizia nr. 329/ A pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a III-a civilă, la 13 septembrie 2002, în dosarul numărul 1950/2002.
Pronunţând această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că „în cauză se încalcă principiul unanimităţii" deoarece reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare, deşi sunt moştenitori doar în ceea ce priveşte o cotă indiviză de 1/2 din imobilul care formează obiectul litigiului.
În aceeaşi ordine de idei s-a relevat că o altă cotă indiviză de ½ „aparţine moştenitoarei A.A." care nu a figurat în cauză conchizându-se că sentinţa prin care s-a respins acţiunea în revendicare este temeinică şi legală.
La 6 noiembrie 2002, reclamantul P.V.E. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 5030/2002.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 punctele 7 - 10 C. proc. civ., au fost formulate mai multe critici care vizau ambele hotărâri date în cauză susţinându-se ca instanţele:
nu au analizat susţinerile potrivit cărora soţii P. au fost singurii moştenitori în indiviziune ai imobilului revendicat, au ignorat probele care atestau existenta acestor drepturi,
nu au examinat legitimitatea invocării de către B.M.M. şi P.O.S.E.M. a unor drepturi reale asupra aceluiaşi imobil şi
nu au observat că, în condiţiile în care respectivul bun a făcut obiectul unei naţionalizări abuzive, contractul prin care soţii G.I. şi M. au cumpărat o parte din imobil este lipsit de validitate neputând fi opus în mod eficient succesorilor proprietarului originar care exercita acţiunea în revendicare.
În legătură cu acest recurs intimatul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCURESTI a afirmat că este fondat susţinând că Decizia atacată se impune a fi casată.
În ceea ce îi priveşte intimaţii G.I. si G.M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar intimatele B.M.M. şi P.O.S.E.M. nu s-au prezentat în faţa acestei Curţi şi nici nu şi-au făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Recursul este fondat.
În acest sens, Curtea reţine că, potrivit considerentelor deciziei recurate, respingerea acţiunii a avut ca justificare nerespectarea „principiului unanimităţii" instanţa apreciind că reclamanţii iniţiali moşteniseră de la autoarea lor, defuncta O.A., numai o cotă indiviza de 1/2 din imobilul aflat în litigiu, în condiţiile în care „cealaltă cotă ideală de 1/2 din imobil aparţine moştenitoarei A.A."
Aceste aprecieri vin în vădită contradicţie cu materialul probatoriu administrat în cauză.
Este de reţinut astfel că în urma decesului proprietarului originar al imobilului, S.E., intervenit la 17 mai 1961, a avut loc dezbaterea succesorală finalizată prin emiterea de către fostul notariat de Stat al Raionului I.V.S. Bucureşti a certificatul de moştenitor nr. 94/1961, înscris depus în copie în dosarul primei instanţe şi a cărui validitate nu a fost contestată de către nici una dintre părţi.
Conform acelui certificat calitatea de moştenitoare testamentare ale defunctului au avut-o A.O. şi A.A. ca beneficiare a câte unui legat cu titlu universal asupra cotelor de ½ din masa succesorală, precum şi A.M. şi Z.N.I. ca beneficiare ale unor legate cu titlu particular având ca obiect diverse bijuterii.
Relevante pentru soluţionarea cauzei ş menţiunile din respectivul certificat, în sensul că în cursul dezbaterii notariale succesorii s-au prevalat exclusiv de calitatea lor de legatari, renunţând implicit la eventualele drepturi de moştenitori legali.
Tot în dosarul primei instanţe a fost şi certificatele de moştenitor nr. 309/1987 şi nr. 1124/1988 emise de fostul Notariat de stat local al sectorului 1 Bucureşti care atestă că reclamanţii iniţiali P.V.E. şi P.A. sunt singurii moştenitori ca legători cu titlu universal, în cote egale de 1/2 fiecare, atât ai O.A. decedate la 22 aprilie 1986, cât şi ai A.A. decedate la 30 august 1988.
Prin urmare sunt nefondate aprecierile instanţei de apel referitoare la întinderea drepturilor moştenite de reclamanţii P. şi la nerespectarea, în acelaşi context, a principiului potrivit căruia validitatea actelor de dispoziţie având ca obiect bunuri aflate în indiviziune, inclusiv revendicarea lor, este condiţionată de existenţa acordului tuturor coproprietarilor.
Aşa fiind, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., Curtea urmând a face aplicarea art. 312 alin. (5) şi art. 313 din acelaşi cod, în sensul admiterii recursului şi al casării deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P.V.E. împotriva deciziei nr. 329 A din 13 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucuresti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1315/2004. Civil. Punere sub interdictie.... | ICCJ. Decizia nr. 1324/2004. Civil → |
|---|
