ICCJ. Decizia nr. 1692/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1692/2004
Dosar nr. 265/2003
Şedinţa publică din 2 martie 2004
Reţine următoarele:
Prin acţiunea formulată la 11 mai 1998, C.S., C.C. şi C.R. au chemat în judecată SC H.N. SA. solicitând obligarea acesteia la restituirea imobilulului situat în Bucureşti, str. Ing. Emil Balaban.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că printr-un act de cumpărare încheiat în formă autentică în anul 1947, reclamanta C.S., împreună cu soţul său C.N., au dobândit bunul menţionat care ulterior a fost inclus pe lista imobilelor naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, fiind preluat de Statul Roman.
S-a mai susţinut că această preluare a avut caracter abuziv, deoarece ambii proprietari erau funcţionari, făcând parte din categoriile socio-profesionale ale căror imobile erau exceptate de la măsura naţionalizării, conform art. II din Decretul nr. 92/1050.
În ceea ce priveşte legitimarea procesuală, s-a precizat că reclamanţii C.C. şi C.R. sunt moştenitori legali, alături de C.S., ai lui C.N. decedat la 12 august 1979, calitate dovedită cu certificatul de moştenitor nr. 199/1980 emis de fostul notariat de Stat local al sectorului 2 Bucureşti.
Acţiunea a fost înregistrată iniţial cu numărul de dosar 8675/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 18915 pronunţata la 11 noiembrie 1999, instanţa astfel sesizată a declinat competenta de soluţionare a litigiului la Tribunalul Bucureşti.
Ca urmare cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu numărul de dosar 6294/1999, iar la 9 martie 2000, acţiunea formulată de reclamanţi a fost completată, în sensul chemării în judecată a pârâţilor A.D.P. sectorului 1, C.G.M.B., SC R. SA şi M.N.G.V.
Totodată reclamanţii au solicitat anularea contractului încheiat la 24 iunie 1998 între pârâţii SC R. SA si M.N.G.V. şi care a avut ca obiect vânzarea către acesta din urmă a imobilului aflat în litigiu.
La 16 noiembrie 2000, pârâtul M.N.G.V. a depus în dosarul cauzei un înscris intitulat „Întâmpinare, Cerere Reconvenţională şi de Chemare în Garanţie", prin care a solicitat în principal respingerea acţiunii, iar în subsidiar obligarea reclamanţilor la plata contravalorii unor lucrări de îmbunătăţiri executate la imobil, precum şi obligarea chematului în garanţie, C.G.M.B., la restituirea contravalorii actualizate a sumelor plătite în contul preţului de cumpărare a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1898, pronunţata la 13 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea principală obligându-i pe pârâţi să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul din Bucureşti, str. Ing. Emil Balaban.
Totodată a fost admisă în parte cererea reconvenţională şi în totalitate cererea de chemare în garanţie, dispunându-se plata către pârâtul M.N.G.V. a contravalorii „îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu", obligaţie stabilită în sarcina reclamanţilor şi care avea un cuantum de 10 743 000, precum şi a unor despăgubiri civile în valoare de 426 302 000 lei datorate de chematul în garanţie C.G.M.B.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa s-a pronunţat şi, în sensul obligării unora dintre pârâţi, la plata cheltuielilor de judecată.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentinţe de reclamanţii pe de-o parte şi de pârâtul M.N.G.V. pe de alta au fost admise prin Decizia civilă nr. 407 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 29 octombrie 2002 în dosarul numărul 925/2002.
Ca urmare, hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul că:
- s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 902/1 din 24 iunie 1998 încheiat între pârâţii SC R. SA şi M.N.G.V.
- a fost înlăturată, în ceea ce îl priveşte pe M.N.G.V., dispoziţia având ca obiect lăsarea apartamentului în deplină proprietate şi posesie a reclamanţilor
- a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională şi
- a fost stabilită la 12 800 000 lei valoarea cheltuielilor de judecată datorate de către pârâţi reclamanţilor.
Celelalte dispoziţii din sentinţă au fost menţinute, fiind compensate integral cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul făcut în cauză de pârâtul C.G.M.B.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a reţinut în esenţă că „statul nu şi-a putut constitui un titlu valabil" asupra imobilului litigios şi ca în speţă îşi găsesc aplicarea prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
S-a reţinut, de asemenea că, având cunoştinţă de împrejurarea că „imobilul urma a se vinde în condiţiile Legii nr. 112/1995, fiind naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, cumpărătorul avea obligaţia să efectueze verificări în legătură cu calitatea de proprietar a statului asupra bunului" ca si asupra eventualei existente pe rol a unei acţiuni în revendicare a bunului ce urma a fi cumpărat.
În aceeaşi ordine de idei s-a apreciat că, în speţă pârâtul-cumpărător nu a făcut dovada acestor minime diligente şi că prin urmare nu putea beneficia de prezumţia bunei credinţe, indiferent de împrejurarea că reclamanţii nu i-au adresat o notificare referitoare la intenţia lor de a revendica imobilului aflat în litigiu.
În drept, constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare a fost justificată în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar înlăturarea dispoziţiei de predare a imobilului în ceea ce îl priveşte pe M.N.G.V.,. a fost motivată evocându-se dreptul de folosire a imobilului pe care acest pârât îl avea în baza contractului de închiriere existent anterior cumpărării imobilului.
Respingerea în apel a cererii reconvenţionale a fost argumentată afirmându-se că, în raport cu prevederile art. 49 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile pentru sporul de valoare adus imobilului prin lucrările de îmbunătăţiri efectuate de pârâtul M.N.G.V., pot fi solicitate de acesta de la stat ori de la unitatea care a deţinut imobilul, iar nu de la reclamanţi, aşa cum se apreciase cu ocazia soluţionării cauzei în fond.
Împotriva deciziei astfel pronunţate au declarat recurs pârâtul C.G.M.B. reprezentat prin primarul general, pârâta SC R. SA Bucureşti şi pârâtul M.N.G.V., cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 265/2003.
În motivarea recursului său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., M.N.G.V. a formulat la rândul sau mai multe critici si aprecieri în legătură cu constatarea de către instanţa de apel a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi cu modul de evaluare a eficientei juridice a titlului său de proprietate, comparativ cu titlul invocat de reclamanţi.
În sensul amintit, s-a afirmat că Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau greşita aplicare a legii, întrucât acest recurent pârât se află în situaţia unui dobânditor a cărui bună credinţă este prezumată şi ocrotită de lege, deoarece a cumpărat imobilul având reprezentarea că este un bun intrat cu titlu legal în proprietatea statului.
Un alt argument al recurentului a fost, în sensul că, potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, numai vânzătorul avea obligaţia de a verifica în prealabil situaţia juridică a imobilului şi apoi de a-i garanta cumpărătorului faptul că îi transmite dreptul de proprietate asupra unui bun dobândit cu titlu legal.
În aceeaşi ordine de idei s-a relevat că reclamanţii „nu au comunicat situaţia imobilului pentru a paraliza efectele Legii nr. 12/1995", iar ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care consolidează protecţia legislativă acordată dobânditorilor de bună credinţă.
Printr-o altă critică s-a amintit că, deşi cumpărarea imobilului a avut loc în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor se afla pe rol, părţile contractante, împreună cu alţi doi pârâţi, au fost chemate în judecată numai ulterior încheierii contractului, acest aspect nefiind analizat de instanţa de apel, deşi constituia o apărare pe care M.N.G.V. o considera hotărâtoare în demonstrarea bunei sale credinţe.
Tot în motivarea recursului declarat de acest pârât s-a susţinut că potrivit art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului titlul de proprietate al recurentului este mai bine configurat decât cel invocat de reclamanţi.
La rândul sau recurenta-pârâtă SC R. SA a susţinut că Decizia atacată intră sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât reaua credinţă a părţilor semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare a imobilului aflat în litigiu a fost apreciată exclusiv în raport cu împrejurarea existentei pe rol a acţiunii în revendicare formulate de reclamanţi.
În acest context s-a evidenţiat că, la data încheierii contractului, vânzătoarea li cumpărătorul nu erau părţi în acel proces şi nu au avut cunoştinţa despre existenta pe rol a acţiunii reclamanţilor.
În ceea ce îl priveşte, C.G.M.B. a invocat ca temei legal al recursului declarat în cauză prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârile pronunţate în cauză sunt criticabile deoarece:
- instanţele au abordat greşit chestiunea legitimării procesuale neobservând că potrivit şi art. 19 pct. 1, art. 21 pct. 1 şi art. 67 din Legea nr. 215/2001 în speţă în calitate de pârât ar fi trebuit să figureze municipiul Bucureşti reprezentat legal de primarul general, iar nu acest recurent;
- obligaţia de restituire a sumelor plătite de pârâtul cumpărător M.N.G.V., ca preţ al imobilului litigios revine Ministerului Finantelor Publice, care gestionează fondul special constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, iar în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 1339 şi următoarele referitoare la răspunderea pe care vânzătorul o are faţă de cumpărător în caz de evicţiune.
Este de reţinut că în cursul dezbaterilor, desfăşurate la termenul de la 13 februarie 2004, pârâţii C.G.M.B. şi M.N.G.V. au formulat concluzii convergente, în sensul admiterii tuturor celor trei recursuri şi al respingerii acţiunii.
Prin întâmpinarea formulată, reclamanţii C.S., C.R. şi C.C. au solicitat respingerea recursurilor declarate în cauză, susţinând că:
- teza ultima a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 operează numai în măsura în care toate părţile unui act juridic având ca obiect transmiterea proprietăţii unui imobil au fost de bună credinţă, interpretarea contrară dată de recurenţi reprezentând de fapt o încălcare textului de lege menţionat,
- critica recurentei SC R. SA cu privire la modul în care instanţa de apel a apreciat probele şi a conchis, în sensul relei credinţe a părţilor contractante „ţine de temeinicia sau netemeinicia hotărârii" neintrând deci sub incidenţa art. 304 C. proc. civ., în forma pe care acest text o avea la data declarării respectivului recurs care, în acest context, este inadmisibil,
- iar reaua credinţă a aceleiaşi recurente este demonstrată de împrejurarea că atât cererea prin care chiriaşul M.N.G.V. îşi exprimase la 26 mai 1998 intenţia de a cumpăra imobilul, cât şi vânzarea acestui bun la 24 iunie 1998 de către SC R. SA sunt ulterioare acţiunii în revendicare formulate la 11 mai 1998, în condiţiile în care, încă de la 26 iunie 1996, reclamanţii se adresaseră în scris Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sectorului 1 Bucureşti solicitând restituirea imobilului în natură.
Prin aceeaşi întâmpinare s-a susţinut că recursul declarat de pârâtul M.N.G.V. este inadmisibil, întrucât argumentele invocate în susţinerea primului motiv al respectivului recurs vizează fie direct, fie într-o formă deghizată, exclusiv aspecte ce ţin de temeinicia deciziei atacate, iar al doilea motiv se referă la o pretinsă omisiune a instanţelor de a se pronunţa asupra unei apărări invocate pentru prima dată în recurs şi care, de altfel, era şi lipsită de relevanţă.
Aceste aserţiuni au fost argumentate afirmându-se în esenţă că:
- invocarea de către M.N.G.V. a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca si utilizarea unor sintagme ce se regăsesc în redactarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., au doar un caracter formal, negăsindu-şi suportul în dezvoltarea criticilor pe care recurentul le-a adus deciziei atacate;
- nulitatea contractului prin care acelaşi recurent a cumpărat imobilul ar fi operat şi în situaţia în care doar vânzătoarea ar fi fost de rea credinţă;
- în speţă nu s-a făcut dovada unei minime diligente pe care pârâtul-cumpărător să o fi manifestat pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, existând în schimb indicii serioase că acesta a fost „într-o situaţie directă de rea credinţă sau cel puţin într-o situaţie similară cu reaua credinţă";
- imobilul fiind preluat de stat fără titlu, recurentul nu se putea prevala de dispoziţiile Legii nr. 112/1995;
În cuprinsul întâmpinării s-a făcut, de asemenea, o analiză a jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti, a Curţii Supreme de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta din urmă fiind evocată şi în raport cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cu ocazia dezbaterilor desfăşurate în Şedinţa publică din 13 februarie 2004 intimaţii reclamanţi au reiterat aceste argumente solicitând respingerea tuturor celor trei recursuri declarate în cauză.
Având a se pronunţa asupra recursului declarat de M.N.G.V., Curtea reţine că susţinerile acestuia referitoare la ignorarea de către instanţa de apel a prezumţiei de bună credinţă, care opera în favoarea sa, sunt lipsite de suport.
Din considerentele deciziei recurate rezultă că, dimpotrivă, instanţa s-a referit expres la acea prezumţie, apreciind în mod justificat că în speţă ea a fost „răsturnată" si nu poate produce efecte, deoarece cumpărarea imobilului de către fostul chiriaş s-a făcut fără o minimă verificare a situaţiei juridice a respectivului bun.
În legătură cu natura acestei verificări s-a subliniat că ea ar fi trebuit să se situeze la nivelul „minimei diligente", pe care se presupune că orice cumpărător o manifestă cât priveşte situaţia bunului pe care intenţionează să îl achiziţioneze.
Din acest punct de vedere evocarea de către recurent a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, care se referă la obligaţia vânzătorului de a verifica în prealabil situaţia juridică a imobilului, este irelevantă, deoarece prevederile legale amintite nu sunt de natură a-l exonera pe cumpărător de orice responsabilitate sub aspectul menţionat sau de a acoperi orice abuz imputabil acestuia din urmă.
În acelaşi sens este si motivarea deciziei recurate, care evidenţiază specificitatea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte care au ca obiect imobile susceptibile de a fi revendicate de foşti proprietari.
În altă ordine de idei, este de remarcat că obiecţiunile formulate de M.N.G.V., referitor la omisiunea reclamanţilor de a face cunoscută „situaţia imobilului pentru a paraliza efectele Legii nr. 112/1995", sunt contrazise de însăşi existenta pe rol a acţiunii în revendicare la data încheierii contractului prin care acest recurent pârât a cumpărat bunul aflat în litigiu.
De altfel, aspectul menţionat nici nu este de natură a oferi o justificare pentru lipsa „minimei diligente" şi implicit a bunei credinţe a cumpărătorului şi aceasta indiferent de împrejurarea că introducerea în proces a recurentului a survenit numai ulterior încheierii contractului amintit.
În legătură cu această din urmă chestiune este de observat că, în calitatea sa iniţială de chiriaş, M.N.G.V. nu s-ar fi legitimat procesual ca pârât într-o acţiune în revendicare.
Prin urmare este cu totul justificată ignorarea de către instanţa de apel a acestei apărări strict speculative, care nu era de natură a valida contractul de cumpărare încheiat după începerea procesului.
Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere că nici art. 1 al Protocolului Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu sunt de natură a da validitate acelui act fraudulos, criticile recurentului fiind şi din acest punct de vedere nejustificate.
Având în vedere caracterul nefondat tuturor acestor critici, în raport cu care prevederile art. 304 C. proc. civ., îşi găsesc incidenţa în cauză, Curtea urmează a da curs dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, respingând recursul declarat de pârâtul M.N.G.V.
Înceea ce o priveşte pe recurenta pârâta SC R. SA, Bucureşti, Curtea retine că, până la data pronunţării, aceasta nu depus în dosar timbre judiciare în valoare de 30 000 lei şi nici nu a făcut dovada că ar fi plătit o taxă judiciară de timbru în valoare de 1 578 700 lei, deşi necesitatea îndeplinirii acestor obligaţii i-a fost adusă la cunoştinţă cu ocazia citării sale pentru termenul de la 13 februarie 2004, aşa după cum se atestă în procesul verbal de la 28 octombrie 2003 aflat în dosar.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (3), coroborate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se achită anticipat sau, cel mai târziu, până la primul termen de judecată. Nerespectarea acestor cerinţe este sancţionată de lege prin anularea acţiunii sau cererii, nefiind exceptate de la acest regim juridic cererile pentru exercitarea căilor de atac.
În raport cu prevederile art. 9 alin. (2) din OG nr. 32/1995 sancţiunea anulării acţiunii sau cererii, inclusiv a celei de exercitare a unei căi de atac, devine incidenţă si în cazul neîndeplinirii obligaţiei de aplicare a timbrului judiciar în valoarea stabilită prin acelaşi act normativ.
Având în vedere că în cauza de faţă obligaţiile legale privind timbrarea nu au fost îndeplinite, recursul declarat de pârâta SC R. SA Bucureşti urmează a fi anulat.
În ceea ce priveşte primul motiv al recursului declarat de C.G.M.B., Curtea reţine că, în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 215/2001 şi cu datele spetei, municipiul Bucureşti se legitimează procesual.
Existenta unor dispoziţii legale care conferă alternativ C.G.M.B. şi respectiv primarului general prerogative de reprezentare a unităţii administrativ, teritoriale constituie o chestiune care excede cadrul procesual, interesând exclusiv raporturile dintre aceste două entităţi.
Imposibilitatea acestora, reală sau doar simulată, de a-şi delimita prerogativele în materia analizată nu poate fi opusă în mod eficient celorlalte părţi, deoarece în esenţa aceasta constituie o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, contravenind dispoziţiilor imperative ale art. 723 C. proc. civ.
Celelalte critici formulate de către acelaşi recurent sunt însă fondate.
În acest sens, Curtea reţine că, într-adevăr, obligarea municipiului Bucureşti la restituirea sumelor achitate de M.N.G.V. ca preţ al imobilului litigios încalcă dispoziţiile exprese ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 care conferă Ministerului Finantelor Publice prerogative exclusive de gestionare a fondului special, constituit pentru a fi utilizat în vederea efectuării unor plăţi prevăzute de aceeaşi lege.
În mod implicit articolul de lege menţionat consacră o derogare de la dispoziţiile art. 1339 si următoarele C. civ., referitoare la răspunderea pe care vânzătorul o are faţă de cumpărător în caz de evicţiune.
Din acest punct de vedere Decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, intrând sub incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin urmare, Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) şi (3), art. 314 şi art. 316 C. proc. civ., precum şi a art. 296 din acelaşi cod, admiţând recursul şi respectiv apelul declarate în cauză de C.G.M.B. şi schimbând sentinţa, în sensul respingerii cererii de chemare a acestuia în garanţie de către pârâtul M.N.G.V.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.G.M.B. împotriva deciziei nr. 407 din 29 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul admiterii apelului declarat de C.G.M.B. împotriva sentinţei civile nr. 1898 din 13 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa si respinge cererea de chemare în garanţie formulată împotriva C.G.M.B.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor pronunţate în cauză.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.N.G.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC R. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1693/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1689/2004. Civil. Recuzare → |
|---|
