ICCJ. Decizia nr. 1712/2004. Civil. Daune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1712
Dosar nr. 41048/1/2004
(nr. vechi 18344/2004)
Şedinţa publică din 16 februarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 29 aprilie 1996 reclamantul B.N., prin mandatar B.Ş, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român pentru a fi obligat să-i plătească despăgubiri civile în sumă de 75 milioane lei în echivalentul cotei de ½ din o moară şi un ferăstrău pe care le-a preluat fără titlu în anul 1962.
Judecătoria Rădăuţi a pronunţat sentinţa civilă nr. 2963 din 27 iunie 1996, prin care a respins acţiunea cu motivarea că statul pârât nu are calitate procesuală pasivă, sentinţa fiind păstrată, ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 925 din 22 mai 1997 pronunţată de Tribunalul Suceava.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a pronunţat Decizia nr. 1112 din 9 decembrie 1997, prin care a admis recursul declarat de reclamant, a casat hotărârile de mai sus şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Rădăuţi, stabilind că Statul Român are calitate procesuală pasivă.
Rejudecând cauza, Judecătoria Rădăuţi a luat act în Şedinţa publică din 12 martie 1996 că mandatarul B.Ş a declarat că majorează cuantumul despăgubirilor la suma de 283 milioane lei, şi prin încheierea de la aceeaşi dată, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a comunei Arbore.
La 7 decembrie 1998 reclamantul B.N. a decedat, procesul fiind continuat de fostul său mandatar B.Ş, care a afirmat că este unicul moştenitor.
În raport cu valoarea majorată a obiectului pricinii, Judecătoria Rădăuţi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Suceava, sens în care a pronunţat sentinţa civilă nr. 381 din 29 ianuarie 1999.
Prin încheierea din 9 noiembrie 1999, Tribunalul Suceava a introdus în cauză şi pe B.E, B.N., B.V., B.A., B.I. şi B.M., moştenitori alături de B.Ş ai defunctului reclamant B.N., iar concomitent a pus în vedere reclamantului B.Ş să timbreze acţiunea la valoarea pretenţiilor, după ce acesta a declarat că refuză să timbreze pe motiv că acţiunea este scutită de timbru potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Acelaşi tribunal a pronunţat sentinţa nr. 165 din 16 mai 2000, prin care a anulat ca netimbrată acţiunea civilă introdusă de B.N. şi continuată de moştenitorii mai sus arătaţi.
Apelul declarat de reclamanţi a fost admis prin Decizia nr. 20 din 22 mai 2001 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, sentinţa de mai sus fiind desfiinţată, iar cauza a fost trimisă la Tribunalul Suceava pentru rejudecare cu îndrumarea ca Statul Român să fie citat prin reprezentantul legal Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu care se va pune în discuţie excepţia netimbrării acţiunii.
Tribunalul Suceava, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr.39 din 31 ianuarie 2002, prin care a anulat acţiunea ca netimbrată.
Reclamanţii au declarat apel, iar Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, constatând că acţiunea este scutită de taxe judiciare potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, a admis apelul şi, în raport cu dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. în vigoare la acea dată, a desfiinţat hotărârea atacată şi a fixat termen pentru evocarea fondului, sens în care a pronunţat Decizia nr. 44 din 27 septembrie 2002.
Recursul declarat împotriva deciziei de mai sus de către Ministerul Finanţelor Publice a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 2825 din 27 iunie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă.
Procedând la judecarea cauzei Curtea de Apel Suceava Secţia civilă a constatat nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministrul Finanţelor Publice, a luat act că reclamanţii au majorat câtimea obiectului pricinii la suma de 5.460.225.500 lei, a statuat că acţiunea este inadmisibilă, astfel că, prin Decizia nr. 2140 din 5 iulie 2004, a respins excepţia privind prescripţia, a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 39 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului Suceava şi în consecinţă a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a constatat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanţii au optat pentru aplicarea acestei legi, întrucât prin notificare formulată în temeiul acesteia au solicitat măsuri reparatorii specifice legii speciale pentru aceleaşi imobile, fără însă a renunţa la judecarea acţiunii civile de drept comun, ori a cere suspendarea judecăţii.
În raport cu atare constatare, curtea de apel a statuat că acţiunea civilă de drept comun este inadmisibilă, chiar dacă a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât legea nouă este de imediată aplicabilitate şi trebuie a-i fi respectată suveranitatea.
Reclamanţii au declarat recurs solicitând casarea deciziei de mai sus, scop în care au susţinut admisibilitatea acţiunii pe care au utilizat-o pe calea dreptului comun, arătând că a fost suspendată procedura declanşată potrivit Legii nr. 10/2001.
Recursul este întemeiat.
Hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 C. civ. potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 reprezintă legea–cadru în materia imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi că legiuitorul a urmărit să asigure noii legi o aplicabilitate cât mai întinsă, motiv pentru care a prevăzut că, în principiu, noua lege este de imediată aplicare, chiar şi în cazul acţiunilor în curs de judecată având ca obiect pretenţii care fac parte din domeniul său de activitate, ipoteză în care persoana îndreptăţită are drept de a alege calea legii speciale, renunţând la judecarea cauzei introdusă pe calea dreptului comun sau solicitând suspendarea acesteia [art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001].
Sensul clar şi evident al noii legi nu este însă acela de a paraliza acţiunile în justiţie pornite potrivit legislaţiei anterioare, ci doar de a permite persoanei îndreptăţite să decidă, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, fie să continue judecata, fie să recurgă la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că acţiunile în curs de judecată nu pot fi respinse ca inadmisibile, fiind posibilă doar închiderea dosarului dacă persoana îndreptăţită a renunţat la judecată.
Aşadar, în asemenea situaţii nu operează nici suspendarea judecăţii (de drept, din oficiu sau la cererea altor părţi decât persoana îndreptăţită) şi nici închiderea dosarului decât la cererea expresă şi neechivocă a persoanei îndreptăţite, neconstituind temei pentru una din măsurile de mai sus faptul că persoana îndreptăţită a declanşat, între timp, procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001.
Statuând contrariul, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale referitoare la neretroactivitatea legii civile şi a aplicat greşit prevederile legii noi, ceea ce constituie motiv de recurs potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste temeiuri, potrivit art. 312 alin. (1), (2), şi (5) C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza, greşit soluţionată pe cale de excepţie, va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii B.Ş, B.E, B.N., B.I., B.V., B.A. şi B.M., împotriva deciziei nr. 2140 din 5 iulie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Suceava.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1746/2004. Civil. LG. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1407/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
