ICCJ. Decizia nr. 1407/2004. Civil. Sistare indiviziune. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 1407/2004
Dosar nr. 4591/2002
Şedinţa publică din 19 februarie 2004
Reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1250/2000 pronunţată de Judecătoria Blaj la 20 noiembrie 2000, în dosarul nr. 86/2000 a fost admisă în parte acţiunea formulată de M.N., M.L. şi R.A. în contradictoriu cu P.A.I. şi P.S., constatându-se că reclamanţii şi pârâţii sunt „coproprietari asupra imobilului situat administrativ în municipiul Blaj, str. Astra jud. Alba" şi care se compune din construcţie şi teren în suprafaţă de 342 mp.
În ceea ce priveşte întinderea drepturilor indivize ale părţilor s-a constatat că reclamanţii au o „cotă de 2/4 părţi cu titlu de cumpărare bun comun", iar pârâţii „o cotă de 2/4 părţi cu titlu de moştenire".
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus încetarea stării de indiviziune, în sensul atribuirii reclamanţilor şi respectiv pârâţilor a câte unuia dintre cele doua loturi care conform expertizei efectuate în cauză prezentau caracteristicile unor apartamente distincte.
În legătură cu un al treilea „lot" cuprinzând „wc - ul din curte şi terenul aferent curţii în suprafaţă de 126 mp" s-a decis că părţile urmează să rămână în indiviziune forţată, pentru fiecare dintre cele trei loturi fiind stabilite numere topografice distincte.
Tot în dispozitivul sentinţei menţionate s-a prevăzut ca „zidul despărţitor dintre cele doua apartamente, acoperişul, podul şi pivniţa" să aibă regim de „părţi indivize comune".
De asemenea, instanţa a dispus intabularea în cartea funciară a drepturilor de proprietate astfel configurate, a obligat pe pârâţi în solidar să plătească reclamanţilor 740 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins celelalte capete de cerere prin care reclamanţii solicitaseră:
să se constate că au făcut lucrări de investiţii la apartamentul pe care îl ocupă;
să se recunoască „în favoarea" aceluiaşi apartament un drept de servitute de trecere cu piciorul şi cu autoturismul asupra terenului, servitute care să fie intabulată ca atare;
să fie obligaţi pârâţii să le lase reclamanţilor în deplină proprietate, posesie şi folosinţă spaţiile pe care le deţin fără nici un titlu: „magazie şi 1/2 din holul comun ş.
să fie obligaţi pârâţii la plata unor despăgubiri corespunzător lipsei de folosinţă a cotei de 1/2 din acelaşi hol comun.
Apelul făcut ulterior de reclamanţii M.N., M.L. şi R.A. împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 535/A pronunţată de Tribunalul Alba, secţia civilă la 25 aprilie 2001 în dosarul nr. 1127/2001.
Ca urmare hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte şi s-a constatat că:
„defuncta I.V. născută C. a procedat la parcelarea imobilului înscris în C.F. 106 Blaj oraş nr. top 300/2 în două parcele" identificate conform expertizei tehnice efectuate în cauză,
asupra parcelei denumite „apartamentul 1" au drepturi exclusive reclamanţii M.N. şi M.L., precizându-se totodată că reclamanta R.A. are asupra aceleiaşi parcele un drept de uzufruct viager „în cota de 1/2" şi
- pârâţii P.A.I. şi P.S. sunt coproprietari în indiviziune ai parcelei denumite „apartamentul 2" asupra căreia au cate o cota indiviză de proprietate de 1/2 fiecare.
Prin aceeaşi decizie:
s-a dispus intabularea în cartea funciară a acestei parcelări şi a drepturilor reale ale părţilor, inclusiv a dreptului de uzufruct aparţinând reclamantei R.A.;
s-a constatat că „reclamanţii au edificat pe cheltuială proprie investiţii la apartamentul nr. 1 constând în baie, bucătărie, magazie, garaj, atelier mase plastice, construite din cărămidă şi având acoperiş din ţiglă" dispunându-se intabularea în cartea funciară a acestor construcţii şi radierea vechilor anexe „construite din scândură",
au fost obligaţi pârâţii „să lase reclamanţilor în deplină proprietate, posesie şi folosinţă" o magazie compusă din trei încăperi, precum şi „holul comun de intrare în apartamente",
s-a dispus evacuarea pârâţilor din acele spaţii ş.
s-a constatat că părţile rămân în indiviziune forţată asupra unor elemente de construcţie menţionate expres în dispozitiv.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate au fost menţinute, intimaţii pârâţi fiind obligaţi să le plătească apelanţilor-reclamanţi 4 000 000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii P.A.I. şi P.S., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia cu numărul de dosar 4575/2001.
Prin Decizia civilă nr. 4575 pronunţată la 17 octombrie 2001, instanţa a admis recursul şi a modificat hotărârea recurată, în sensul respingerii apelului.
Pronunţând această decizie, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că soluţionarea cauzei în primă instanţă este cea corectă, deoarece dă eficienţă juridică unui antecontract încheiat la 3 iulie 1961 între foştii proprietari ai imobilului, I.V. şi I.C., pe de-o parte şi P.A.I. şi P.S. pe de alta, aceştia din urmă în calitate de beneficiari ai unei promisiuni de vânzare a unuia dintre cele doua apartamente.
În acelaşi sens s-a subliniat că
respectivul apartament includea, potrivit clauzelor antecontractului, şi o încăpere, denumită hol, care la acea dată era ocupată de un terţ chiriaş,
ulterior acea încăpere a fost ocupată de pârâţi fără a exista obiecţiuni din partea proprietarului iniţial I.C.,
începând din anul 1974 când au dobândit proprietatea celuilalt apartament şi până la data formulării acţiunii reclamanţii au acceptat ei înşişi folosirea netulburată a acelei încăperi de către pârâţi şi
că această acceptare corespunde principiului conform căruia reclamanţii nu pot invoca alte drepturi decât acelea avute de vânzătorul de la care au achiziţionat propriul apartament.
S-a mai apreciat că, în mod nejustificat, instanţa de apel a dat eficienţă juridică anumitor menţiuni din testamentul lăsat de către defuncta I.V., menţiuni care, deşi au fost preluate în cartea funciară, sunt irelevante în speţă datorită redactării lor lacunare.
În altă ordine de idei s-a relevat de către instanţa de recurs că soluţia pronunţată în apel cu privire la magaziile aflate în litigiu este, de asemenea, criticabilă deoarece:
se bazează pe o supraestimare a valorii probante a înscrisurilor cu care reclamanţii au demonstrat doar achiziţionarea unor materiale de construcţii, fără a dovedi utilizarea lor efectiva la reclădirea magaziilor;
ignoră probele care confirma existenţa unei contribuţii a pârâţilor P. la edificarea acestor anexe ş.
contravine dispoziţiilor testamentare lăsate de I.V. care confereau lui P.A.I. şi P.S. o cotă indiviză de proprietate 1/2 asupra dependinţelor, curţii şi anexelor.
La 17 octombrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de recurs.
Principala critică adusă deciziei atacate cu recurs în anulare s-a referit la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor Decretului Lege nr. 115/1938.
S-a susţinut că o astfel de încălcare a avut loc în condiţiile în care instanţa a dat în mod nejustificat eficienţă juridică unui antecontract prin care I.V., proprietara originară a imobilului care formează obiectul litigiului, a convenit cu pârâţii P.A. şi P.S. să le vândă o parte a acelui bun.
În dezvoltarea acestei critici s-a evidenţiat că respectivul antecontract:
nu este însoţit de dovezi privind efectiva achitare a preţului de către pârâţi,
nu a fost urmat de încheierea unui act de vânzare cumpărare în formă autentică,
nu a făcut obiectul unor menţiuni în cartea funciară şi
nu a fost invocat de beneficiarii promisiunii de vânzare ca temei al unei acţiuni în prestaţie tabulară.
Printr-o altă critică s-a relevat că instanţa de recurs nu a ţinut seama de împrejurarea că singurele drepturi reale exercitate legitim de pârâţii P. au fost dobândite pe aceştia pe cale succesorală, ca efect al unui legat lăsat în favoarea lor de proprietara originară a apartamentului, fiind intabulate ca atare.
În aceeaşi ordine de idei s-a subliniat că recunoaşterea în favoarea pârâţilor a dreptului de proprietate asupra unui hol şi unei magazii constituie o încălcare de către instanţa de recurs a prevederilor art. 899 şi art. 903 C. civ., întrucât contravine dispoziţiilor testamentare amintite care au delimitat cele două apartamente în cadrul imobilului.
O altă critică evocată în motivarea recursului în anulare se referă la greşita apreciere de către instanţa de recurs a probelor care atestau că magazia care a format obiect de litigiu a fost edificată de reclamanţi.
Ca urmare a declarării acestui recurs în anulare, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 4591/2002.
La termenul de la 6 februarie 2004 a fost introdus în cauza P.A.A., fiul pârâtului iniţial P.A.I., decedat la 21 august 2003 şi pe care îl moşteneşte ca unic succesor acceptat, conform certificatului nr. 6/2004 emis la 29 ianuarie 2004 de Biroul Notarului Public B.H.I. din Blaj.
În ceea ce îi priveşte, intimaţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului în anulare, iar intimaţii pârâţi au cerut respingerea acestuia, depunând în acest sens şi un „memoriu" cu caracter de întâmpinare.
Având a se pronunţa asupra recursului în anulare, Curtea reţine că în dosarul de fond se află depusă copia unui înscris intitulat „contract de vindere-cumpărare-provizoriu" care, aparent, atestă că la 3 iulie 1961 I.V. şi I.C. ar fi convenit să le vândă pârâţilor P.A.I. şi P.A. „apartamentul nr. 1" (care includea o camera, o bucătărie şi un hol), „jumătate din terenul aferent clădirii", „1/2 din pivniţa existentă", precum şi „jumătate parte din pod".
Este de remarcat că respectivul înscris nu menţionează într-o formă explicită adresa imobilului care urma să fie vândut, iar caracterul sau olograf nu oferă certitudinea că ar fi fost cu adevărat semnat de I.V. şi I.C.
De altfel, el nu a făcut obiectul unor notări în cartea funciară, nu se coroborează cu alte probe administrate în cauză şi nu a fost urmat de încheierea unui act de vânzare cumpărare, fiind deci lipsit de eficientă juridică în ceea ce priveşte configurarea drepturilor de proprietate ale părţilor.
Cu toate acestea respectivul înscris a fost analizat pe larg de către instanţele de fond şi de recurs care au apreciat fără temei că ar avea o forţă probantă considerabilă.
Pe de altă parte instanţele, inclusiv cea de apel, s-au pronunţat fără a verifica anumite înscrisuri care ar putea fi esenţiale pentru desluşirea raporturilor juridice deduse judecăţii.
Nu s-a observat de pildă că intabularea drepturilor pe care pârâţii pe de-o parte şi I.C. pe de alta le-au moştenit de la I.V. s-a făcut nu numai în baza testamentului autentificat sub nr. 791/1961 de către fostul notariat de Stat Raional Mediaş aflat în copie în dosarul de fond ci şi în considerarea unui certificat de moştenitor emis de către acelaşi notariat sub numărul 16/1993.
În acest sens sunt de amintit menţiunile din extrasul de Carte funciară depus în dosarul de apel.
Aşa fiind, prezentarea respectivului certificat era absolut necesară cu atât mai mult cu cât este de presupus că, prin menţiunile pe care le conţine, actul amintit ilustrează într-o formă chiar mai explicită decât cartea funciara natura şi întinderea drepturilor pe care participanţii la dezbaterea succesorală şi le-au recunoscut reciproc.
În acest context este cu totul pertinentă sublinierea făcută în motivarea recursului în anulare, în sensul că reclamanţii M.N., M.L. şi R.A. nu se pot prevala de mai multe drepturi decât acelea avute de I.C. cu care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1520/1974 de către fostul Notariat de Stat Alba, act depus în copie în dosarul de fond.
Materialul probatoriu este incomplet şi în ceea ce priveşte suprafaţa exactă a terenului asupra căruia se poartă litigiul.
Este de amintit astfel că expertiza efectuată în cauză a evidenţiat existenţa în fapt a unei suprafeţe de 342 mp şi că în acest sens sunt şi menţiunile actuale din cartea funciara.
Tot în dosarul primei instanţe a fost depusă şi copia unei petiţii în care pârâţii iniţiali P.A.I. şi P.S. au menţionat că aceşti 342 mp au fost „obţinuţi prin sentinţa civilă nr. 880/1999".
Deşi susceptibilă de a contribui la determinarea întinderii drepturilor părţilor nici această hotărâre nu a fost depusă în dosar, iar instanţele nu şi-au exercitat rolul activ, în sensul de a impune părţilor să prezinte respectiva sentinţă.
Aceeaşi lipsă de rol activ se evidenţiază şi în ceea ce priveşte amintita petiţie a pârâţilor P.A.I. şi P.S. depusă în dosarul de fond în condiţii neclare şi în legătură cu care nu s-a precizat dacă are caracterul unei cereri reconvenţionale, ori reprezintă doar copia unei acţiuni formulate separat.
O altă încălcare a prevederilor art. 129 C. proc. civ., rezidă în omisiunea instanţelor de a pune în discuţia părţilor natura juridică a acţiunii deduse judecăţii în condiţiile în care temeiurile de drept invocate sunt contradictorii.
Este de observat astfel că pe de-o parte reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 728 şi art. 729 C. civ., aplicabile în cazul unei acţiuni în realizare având ca obiect încetarea stării de indiviziune, iar pe de altă parte s-au prevalat de prevederile art. 111 C. proc. civ., sugerând ca în realitate imobilul a fost împărţit în doua loturi prin chiar testamentul defunctei I.V., iar în cauza de faţă s-ar urmări în principal doar o constatare a acestei situaţii juridice.
Este vădit de altfel că instanţa de fond şi mai târziu cea de recurs au luat în considerare caracterul de acţiune în realizare, în timp ce soluţia instanţei de apel pare a corespunde într-o mai mare măsură unei acţiuni în constatare.
În raport cu încălcările esenţiale ale legii evocate mai sus, Curtea urmează a face aplicarea art. 330 pct. 2, precum şi a art. 3303 alin. (1) şi respectiv a art. 313 C. proc. civ., admiţând recursul în anulare, casând hotărârile pronunţate în apel şi în recurs şi trimiţând cauza, în vederea rejudecării apelurilor, instanţei competente material.
Referitor la acest ultim aspect, Curtea are în vedere că potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de judecare a apelurilor declarate în cauza de faţă aparţine Curţii de Apel Alba Iulia.
Instanţa de trimitere urmează a pune în vedere reclamanţilor necesitatea precizării temeiului legal al acţiunii, solicitând totodată explicaţii pârâţilor în legătură cu petiţia aflata în dosarul de fond.
Aceste chestiuni urmează a fi, de asemenea, supuse dezbaterii părţilor în vederea unei corecte determinări a cadrului procesual.
Aceeaşi instanţă va dispune măsurile procedurale necesare completării materialului probatoriu cu înscrisurile a căror depunere a fost omisă în primul ciclu procesual.
În cadru legal şi probatoriu astfel definit urmează a fi analizate şi celelalte apărări invocate de reclamanţi şi pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2100/ R din 17 octombrie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Casează hotărârea atacată, precum şi Decizia nr. 535/ A din 25 aprilie 2001 a tribunalului Alba, secţia civilă.
Trimite cauza la Curtea de Apel Alba Iulia în vederea rejudecării apelului declarat de reclamanţii M.N., M.L. şi R.A. împotriva sentinţei civile nr. 1250 din 20 noiembrie 2000 a Judecătoriei Blaj.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1402/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1411/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
