ICCJ. Decizia nr. 184/2004. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 184.
Dosar nr. 14877/2/2004
Şedinţa publică din 26 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 387 din 15 aprilie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta C.C. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin primar general, SC H.N. SA şi T.A.D.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere probele administrate, în raport de care s-au reţinut următoarele:
În urma solicitării reclamantei de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost introduse în cauză în calitate de pârâţi T.M.L. şi T.A.D.
Prin încheierea din Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2003 tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind revendicarea imobilului şi a admis excepţia tardivităţii formulării capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta T.M.L.
Potrivit art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001 sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare încheiate sub incidenţa Legii 112/1995, dacă au fost încheiate cu rea credinţă.
În aprecierea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, s-a reţinut că nu a fost de rea credinţă cumpărătorul T.A.D., întrucât a contractat cu un veritabil proprietar care avea această calitate rezultată din lege, mod originar de dobândire a proprietăţii.
Chiar dacă statul a dobândit proprietatea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 prin naţionalizarea de la o persoană exceptată de la aplicarea acestui act normativ, efectele nulităţii titlului statului nu se răsfrâng şi asupra actului de înstrăinare cu titlu oneros subsecvent, în baza căruia subdobânditorul de bună credinţă stăpâneşte imobilul.
Cu referire la prevederile Legii 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare a legii, s-a reţinut că în cazul în care imobilul notificat a fost înstrăinat legal până la data de 14 februarie 2001, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent şi că înstrăinările au beneficiul deplin al protecţiei Legii 10/2001, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele lor dacă dobânditorii au fost de bună credinţă.
Prin Decizia civilă nr. 151 A din 15 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, dispunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele considerente, cu trimitere şi la art. 297 C. proc. civ.:
Reclamanta a investit instanţa iniţial cu o cerere de revendicare, care a fost completată ulterior cu o cerere privind constatarea nulităţii actelor de înstrăinare.
La termenul din 15 decembrie 2003 tribunalul a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii de revendicare şi a admis excepţia tardivităţii formulării cererii în nulitate, conform art. 46 pct. 5 din Legea 10/2001.
Cu toate acestea, în considerentele hotărârii apelate nu se regăseşte nici un motiv al respingerii cererii de revendicare, ci se regăsesc numai consideraţii privind nulitatea absolută.
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâtul T.A.D. criticând-o pentru următoarele motive:
Faţă de modul de soluţionare al apelului, nu-şi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. reţinute în motivare.
În mod nejustificat, instanţa de apel a concluzionat că cererea în revendicare nu a fost soluţionată, în condiţiile în care toate argumentele pentru respingerea acesteia sunt în sensul prevederilor speciale cuprinse în Legea 10/2001 art. 45.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru motivele care vor fi arătate în continuare:
1. În Decizia de apel se constată că instanţa de fond nu a soluţionat practic cererea de revendicare, ci s-a pronunţat numai asupra cererii privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârâţi.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o soluţionare a cauzei cu care a fost investită, respectând dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. referitoare la obiectul cauzei, art. 129 alin. final C. proc. civ. care-l obligă pe magistrat să se pronunţe asupra obiectului cererii şi dispoziţiile art. 261 C. proc. civ. referitoare la cuprinsul hotărârii judecătoreşti.
Din motivarea sentinţei primei instanţe rezultă că s-a soluţionat cauza în integralitate şi că prin considerentele reţinute, chiar fără a se face referire expresă la capetele de cerere, a avut loc o soluţionare a acestora.
Astfel, în sentinţă se face referire la art. 19.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 cu sublinierea că în cazul în care imobilul notificat a fost înstrăinat legal (aspect analizat în cauză), persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsurile reparatorii individualizate de lege.
În acelaşi timp, se arată că în cazul încheierii actului cu bună credinţă, acesta are beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001 în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele lui.
Cu alte cuvinte, nu se poate redobândi posesia şi proprietatea asupra imobilului în aceste condiţii.
2. Faţă de modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de apel (apreciat ca fiind greşit de instanţa de recurs) în cauză îşi găsea aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin considerentele deciziei de apel s-a reţinut practic o necercetare a fondului cauzei pe cererea în revendicare.
Constatând, prin urmare, că recursul este fondat, în limita criticii apreciate ca fiind întemeiată şi care atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a cercetat fondul, şi să dispună casarea deciziei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul T.A.D. împotriva deciziei civile nr. 151/A din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2147/2004. Civil. Contestaţie în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 1687/2004. Civil → |
|---|
