ICCJ. Decizia nr. 2143/2004. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2143
Dosar nr. 1952/2003
Şedinţa publică din 12 martie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 25 iulie 2002, reclamantul R.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi D.G.F.P. Argeş, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri morale şi materiale în sumă de 50.000 lei Euro pentru vătămarea sănătăţii şi producerea suferinţelor la care a fost supus în perioada 1956-1961, arestat fiind şi condamnat pe nedrept, întrucât, ulterior, prin Decizia penală nr. 635/1961 a Tribunalului Popular al raionului Curtea de Argeş a fost achitat.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 265 din 18 decembrie 2002, a respins acţiunea ca tardiv formulată, raportat la prevederile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora acţiunea poate fi primită în termen de un an de la data la care a rămas definitivă hotărârea de achitare.
Prin Decizia civilă nr. 28 din 4 martie 2003, Curtea de Apel Piteşti, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 265 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Argeş reţinând, în baza aceloraşi considerente, că acţiunea a fost tardiv formulată.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, susţinând în esenţă că nu s-a avut în vedere ceea ce s-a solicitat prin acţiune, temeiurile de drept invocate, faptul că în perioada comunistă nu putea formula o asemenea cerere, fiind nedrept ca şi în prezent să nu fie despăgubit pentru prejudiciul suferit, statul trebuind să răspundă pentru aceasta.
Recursul nu este fondat.
De necontestat, acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată, printre altele, pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., art. 998 şi art. 999 C. civ., potrivit cărora, în adevăr orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Prin hotărârile atacate, nu s-a apreciat că reclamantul nu s-ar afla într-o asemenea ipoteză, ci dimpotrivă, dar, instanţele nu puteau trece peste dispoziţiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. după care, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.
Or, cum în speţă o asemenea hotărâre a fost dată în anul 1961, sentinţa penală nr. 635 din 12 septembrie 1961, firesc şi legal instanţele au stabilit că dreptul la acţiune este prescris, excepţia sub acest aspect fiind de ordine publică.
Sub acest aspect, chiar dacă s-ar admite, eventual, că până în anul 1990 reclamantul nu avea posibilitatea să promoveze o astfel de acţiune, faţă de data la care a făcut acest lucru – 25 iulie 2002 – termenul menţionat apare ca mult depăşit.
Aşa fiind, instanţele nu puteau analiza cauza pe fond, dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., împiedicând o astfel de judecată.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei civile nr. 28 A din 4 martie 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 789/2004. Civil. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 2144/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
