ICCJ. Decizia nr. 789/2004. Civil. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 789
Dosar nr. 4129/2004
Şedinţa publică din 3 februarie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 424 din 3 aprilie 2003, Tribunalul Prahova a admis acţiunea formulată potrivit Legii nr. 10/2001, art. 46, de reclamantul R .G. împotriva pârâţilor Ministerul Industriei şi Resurselor, SC C. SA Pleaşa, SC B.A.T. Bascov SA, SC I.F.C. Piteşti şi SC C. SRL Vălenii de Munte; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1265 din 12 decembrie 2000, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 373 din 22 martie 2001, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 375 din 22 martie 2001 şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.03 nr. 2452 din 22 noiembrie 1995; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 200 din 24 septembrie 2003, a admis apelurile declarate împotriva sentinţei de pârâta SC C. SRL Vălenii de Munte şi SC C. SA Pleaşa şi în consecinţă:
A anulat sentinţa şi a trimis spre competentă soluţionare Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ, cererea reclamantului privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, seria M 03 nr. 2452, pentru SC C. SA Pleaşa, emis la 22 noiembrie 1995 de Ministerul Industriilor, ca urmare a disjungerii acestui capăt de cerere de restul acţiunii, pe care a reţinut-o spre rejudecare.
A suspendat judecarea restului capetelor de cerere ale acţiunii reclamantului, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cererii privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Pentru a hotărî astfel, în ce interesează instanţa de apel, a reţinut următoarele:
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis în baza Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 834/1991, nu poate fi încadrat în categoria actelor juridice de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, ce ar avea ca obiect un imobil care cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci un asemenea certificat este un act administrativ de autoritate, cu efecte juridice proprii.
Prin urmare, în mod greşit şi cu încălcarea competenţei materiale, tribunalul a soluţionat în primă instanţă capătul de cerere privind constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, competenţa aparţinând potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, susţinând în esenţă că s-a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât instanţa nu a fost investită cu o cerere de disjungere a cauzei, s-a pronunţat numai pe necompetenţa materială, deşi motivele de apel vizau şi alte aspecte, iar declinarea de competenţă este nelegală, făcută astfel, ca şi pentru faptul că în realitate acţiunea nu are mai multe capete de cerere, iar chestiunea respectivă nu a fost pusă în discuţia părţilor.
Greşit s-a apreciat asupra caracterului ca act juridic a certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi, de aici, asupra competenţei materiale în primă instanţă, înlăturându-se nejustificat apărările formulate în sensul că un asemenea act juridic este un act translativ de proprietate, făcând parte din categoria actelor juridice de înstrăinare în sensul art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru care nu este aplicabilă procedura reglementată de Legea nr. 29/1990, aceasta şi potrivit prevederilor art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ.
Recursul este fondat, potrivit celor ce urmează:
Judecând apelurile şi anulând în consecinţă, integral, sentinţa, instanţa de apel s-a considerat astfel investită, în primă instanţă de fond, cu soluţionarea acţiunii introductive în integralitatea ei, atât pentru capetele de cerere cu privire la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, care, de necontestat erau în competenţa materială a tribunalului, cât şi pentru capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Apreciind mai departe că pentru acesta din urmă, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ, curtea de apel şi-a declinat în realitate, competenţa în favoarea secţiei de contencios administrativ, de la aceeaşi instanţă.
Or, cel puţin în această privinţă, soluţia pronunţată astfel este nelegală şi aceasta întrucât prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judiciară, în prezent art. 25 din Legea 304/2004 şi identificare a instanţelor judecătoreşti ca fiind: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), iar în cadrul acestor instanţe funcţionează secţii stabilite, pentru judecătorii, tribunale şi curţi de apel, de către ministrul justiţiei.
Repartizarea pe secţii a unei cauze constituie, într-o asemenea ipoteză, mai mult o procedură administrativă astfel încât, în măsura în care o secţie (a curţii de apel) va aprecia că soluţionarea unei cauze ar fi de competenţa altei secţii, va trebui să pronunţe o încheiere de scoatere a cauzei de pe rol şi de trimitere spre competentă soluţionare secţiei considerată competentă.
Aceasta, întrucât, în raport de prevederile art. 20 C. proc. civ. declinarea de competenţă nu poate avea loc între două secţii ale aceleiaşi instanţe, întrucât între secţii nu poate avea loc un conflict de competenţă.
Dar, şi pe fond soluţia este greşită.
Nu se contestă că, tribunalul a fost investit cu soluţionarea unei acţiuni cu un obiect complex, privind constatarea nulităţii mai multor acte juridice, respectiv contracte de vânzare-cumpărare şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate şi că, cel puţin pentru cererile privind primele acte, neîndoielnic competenţa materială aparţinea, în vederea acestei instanţe, respectiv tribunalului ca instanţă de fond şi secţiei civile a curţii de apel, în calea de atac.
Trebuie reţinut însă că, reclamantul a formulat o asemenea acţiune în cadrul procedural şi procesual oferit prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 vizând în principal restituirea în natură a imobilului pentru care, ca o chestiune prejudicială, era necesar a se obţine pe cale de judecată desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului.
Or, şi pentru o asemenea ipoteză, competenţa materială aparţine tribunalului, ca instanţă specială, stabilită în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pentru toate chestiunile ce ţin de domeniul de aplicare a acestei legi, în ce interesează, incident fiind, evident, temeiul de drept invocat prin acţiune, respectiv art. 46 din Legea nr. 10/2001, text aplicabil tuturor actelor juridice care au stat la baza procesului de privatizare.
Tocmai de aceea, deşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate este un act emis de un organ central administrativ de stat, pentru considerentele arătate şi pentru argumente deduse din necesitatea realizării unei bune administrări a justiţiei, ca şi pentru faptul că, în speţă, nu este vorba de nesocotirea unor norme de competenţă materială prin care se realizează o delimitare de atribuţii pe linie verticală, între instanţele judecătoreşti, se poate considera că, intervenind o prorogare de competenţă potrivit prevederilor art. 17 C. proc. civ., aceeaşi instanţă este competentă să soluţioneze atât capetele de cerere vizând constatarea nulităţii lor cât şi cererea având ca obiect nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Nu mai puţin, în acelaşi sens, este de reţinut că o reculegere la procedura administrativă prevăzută de Legea contenciosului administrativ, prin specificul acesteia, ar fi lipsită de finalitate în speţă, înlăturate fiind astfel raţiunea şi spiritul legii de reparaţie, Legea nr. 10/2001, de restituire a bunului în măsura în care cerinţele acesteia, inclusiv în ce priveşte valabilitatea actelor juridice încheiate în cadrul procesului de privatizare, ar fi întrunite.
Aşa fiind, recursul urmează a fi admis în sensul casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea pe fond a apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva deciziei nr. 200 din 24 septembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2191/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2143/2004. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
