ICCJ. Decizia nr. 2144/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2144
Dosar nr. 1953/2003
Şedinţa publică din 12 martie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată la data de 26 martie 1999 Tribunalului Argeş, reclamantul A.V.A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului român, Ministerul Industriilor şi Comerţului şi S.C. E. S.A. Piteşti pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul si construcţiile situate în Piteşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul, în calitate de moştenitor legal, a suuţinut că imobilul revendicat, care a fost proprietatea antecesorilor săi, în posesia cărora s-a aflat până în anul 1948, a fost naţionalizat în mod abuziv, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 119/1948.
Contestând valabilitatea titlului statului, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 480 şi urm. C. civ.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 191 din 5 septembrie 2000 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că naţionalizarea constituie unul din mijloacele de dobândire a proprietăţii astfel că dreptul asupra imobilului s-a transmis în mod legal de la foştii proprietari la statul român în temeiul Legii nr. 119/1948.
Totodată s-a statuat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nefiind în discuţie dobîndirea bunurilor prin convenţie, caz în care s-ar putea analiza o eventuală nevalabilitate a transmiterii dreptului de proprietate datorită vicierii consimţămîntului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, care a susţinut în esenţă că instanţa de fond a aplicat greşit legea reţinând valabilitatea titlului statului întrucât nu s-au avut în vedere deposedarea proprietarilor prin violenţă şi caracterul abuziv al Legii nr. 119/1948 care interzicea accesul la justiţie al celor vătămaţi şi nu le acorda despăgubiri.
S-a criticat de asemenea înlăturarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 60 din 29 iunie 2001, a respins apelul ca nefondat.
Instanţa a avut în vedere că deşi în finalul motivării apelului precum şi în concluziile scrise apelantul ar fi făcut referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în şedinţa publică din 29 iunie 2001, când a fost pusă în discuţie admisibilitatea acţiunii în revendicare în raport de prevederile art. 47 alin. (1) din acest act normativ, el ar fi stăruit să se aibă în vedere temeiul de drept invocat prin acţiune.
Curtea de Apel a apreciat însă că acţiunea, fundamentată pe dispoziţiile dreptului comun, este inadmisibilă, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ca lege specială. S-a avut în vedere şi faptul că apelantul-reclamant ar fi refuzat să dea curs prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul de a opta între renunţarea la judecată şi suspendarea acţiunii de faţă formulate potrivit dreptului comun.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia nr. 2132 din 29 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă; a fost casată hotărârea, dispunându-se trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că instanţa de apel, interpretând restrictiv dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a încălcat dreptul reclamantului de a dispune asupra acţiunii sale şi i-a îngrădit accesul liber la justiţie.
Astfel, instanţa de apel a considerat în mod greşit că prin art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-ar institui o obligaţie imperativă generală pentru cei îndreptăţiţi la măsuri reparatorii să solicite suspendarea acţiunilor în curs sau să renunţe la judecata acestora, cât şi faptul că apărarea dreptului de proprietate în această materie ar fi posibilă numai în temeiul actului normativ menţionat.
În considerentele deciziei de casare s-a arătat însă că, în realitate, textul instituie un drept, o posibilitate de opţiune liberă pentru cei ce au recurs la procedura Legii nr. 10/2001 în timp ce acţiunile introduse anterior s-ar afla în curs de soluţionare.
În speţă însă nu există nici o dovadă în sensul că reclamantul s-ar fi folosit de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, ceea ce atestă o dată în plus că soluţia instanţei de apel este vădit greşită.
Rejudecând apelul în fond după casare, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 115 din 19 decembrie 2002, l-a respins ca nefondat.
Curtea de apel a reiterat motivarea anterioară a aceleiaşi instanţe, arătând în esenţă că deşi reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile dreptului comun, în această materie singurul act normativ aplicabil îl constituie Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând în esenţă că instanţa de trimitere nu s-a conformat dispoziţiilor obligatorii ale Curţii Supreme de Justiţie.
Examinând actele şi lucrările dosarului în contextul probatoriilor administrate, Curtea reţine următoarele:
Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate ... sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Or, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia de casare a soluţiei pronunţate în apel, a statuat, de o manieră extrem de explicită, că în cauză acţiunea reclamantului urmează să fie soluţionată potrivit prevederilor dreptului comun pentru două motive clare:
- ea a fost formulată în martie 1999, cu circa 2 ani înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001;
- nu există nici o dovadă în sensul că reclamantul ar fi recurs la procedura administrativă instituită prin actul normativ menţionat.
În pofida acestei dezlegări obligatorii a problemei, Curtea de Apel Piteşti ignoră pur şi simplu Decizia Curţii Supreme de Justiţie şi, reiterând motivarea greşită înlăturată în recurs, pronunţă aceeaşi soluţie.
Această vădită nelegalitate în senul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc . civ. conduce la admiterea recursului, casarea deciziei şi, potrivit prevederilor art. 313 C. proc. civ., trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului în sensul celor stabilite (pentru a doua oară) cu privire la legea aplicabilă litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul A.V.A. împotriva deciziei civile nr. 115 din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2143/2004. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 783/2004. Civil. Conflict negativ de... → |
|---|
