ICCJ. Decizia nr. 2151/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2151
Dosar nr. 26968/2/2004
Şedinţa publică din 8 martie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 4273 din 6 noiembrie 2003 reclamanta D.M. a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General solicitând anularea dispoziţiei nr. 1545/2003 emisă de pârâtă, constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului indicat, cu excepţia apartamentului nr. 1 et. 1 şi obligarea pârâtei să facă reclamantei ofertă de restituire prin echivalent egală cu contravaloarea apartamentului nr. 1 din imobilul în litigiu.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu l-a dobândit prin succesiune de la tatăl său, depunând actele doveditoare, astfel că în mod eronat s-a respins notificarea cu motivarea că nu a făcut dovada calităţii de moştenitor şi nici a dreptului de proprietate.
În cauză au formulat cereri de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei intervenienţii B.I. şi T.V.D., cereri respinse prin încheierea din data de 12 februarie 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 406 din 13 mai 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins capătul doi de cerere ca inadmisibil şi ca nefondate celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că dacă celelalte capete de cerere tind la restituirea în natură a imobilului, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil, devine inadmisibil, în baza art. 111 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că actul de partaj autentificat sub nr. 21183/1938 având doar un efect declarativ şi nu constitutiv de proprietate, nu face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului şi cum un act translativ de proprietate nu există, reclamanta nu-şi justifică dreptul material subiectiv invocat.
Reclamanta a declarat apel împotriva sentinţei pronunţată în cauză pe care a criticat-o ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât greşit i-a fost respins ca inadmisibil capătul doi de cerere în contextul art. 2 din Legea nr. 10/2001 care obligă la constatarea calităţii de proprietar avută la data preluării pentru a face posibilă valorificarea dreptului subiectiv la reparaţie, nelegal i-au fost respinse şi celelalte capete de cerere, procesul-verbal act de partaj a averii succesorale după tatăl ei şi al surorii V.M., intabulat în C.F. în baza Decretului-lege nr. 115/1938, face pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv şi fără titlu de stat.
Prin Decizia civilă nr. 255 din 13 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul şi s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a admis în parte contestaţia şi s-a anulat dispoziţia nr. 1545 din 19 februarie 2003; a fost obligat Municipiul Bucureşti, prin Primarul General să restituie în natură reclamantei imobilul situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentului nr. 1, et. 1; a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie de despăgubire prin echivalent pentru apartamentul nr. 1, et. 1; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Referitor la capătul doi de cerere s-a reţinut că în măsura în care, prin aceeaşi cerere, persoana îndreptăţită solicită şi realizarea dreptului, cum a precizat mai explicit reclamanta în apel, constatarea existenţei acestuia, deşi este necesar să fie verificată, nu poate constitui, în acelaşi timp şi obiectul unui capăt de cerere separat, astfel că în mod corect acesta a fost respins ca inadmisibil.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în natură şi prin echivalent, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, actele depuse la dosar fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, care a fost preluat în mod abuziv şi se încadrează în categoria celor nominalizate prin art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, adică a celor preluate fără titlu valabil.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care a invocat drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că această decizie a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că intimata contestatoare avea obligaţia să depună toate actele pe care înţelegea să se sprijine în demersurile sale în momentul depunerii notificării, la comisie şi nu în faţa instanţei, aceasta fiind investită numai cu privire la temeinicia dispoziţiei emisă pe baza actelor depuse până la acel moment.
Instanţa de apel, se susţine în continuare, trebuia să aibă în vedere la pronunţarea hotărârii numai înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziţiei contestate, printre care nu se regăsesc acte doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Referitor la fondul cauzei, recurentul susţine că nu se poate reţine faptul că în cauză s-a făcut dovada calităţii de moştenitor câtă vreme nu a fost depus nici un act care să ateste că la data naţionalizării imobilul a aparţinut unui antecesor al reclamantei şi că, în ce priveşte dreptul de proprietate la dosar s-a depus doar actul de partaj încheiat la 9 iunie 1938, act care poate face dovada dreptului de proprietate numai unit cu titlul de proprietate asupra imobilului, act care nu a fost depus.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât.
Verificând legalitatea deciziei pronunţate prin prisma criticilor formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 în forma aplicabilă până la data de 4 aprilie 2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni, termen care a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001, OUG nr. 145/2001, OUG nr. 10/2001 şi Legea nr. 289/2003.
Cum textul nu conţine prevederi speciale în privinţa dovezilor şi a termenului de depunere, s-a considerat că sunt aplicabile regulile de drept comun.
În spiritul Legii nr. 10/2001 care este cel al realizării dreptului, instanţele au încuviinţat depunerea actelor doveditoare şi în faza judecătorească a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Această realitate faptică a fost şi legiferată, prin actualul art. 23 aplicabil de la data de 2 septembrie 2005 prevăzându-se expres că respectivele acte doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării, fiind vorba de soluţionarea definitivă a acesteia, după parcurgerea şi a procedurii judiciare.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la fondul cauzei.
Toate actele depuse la dosar, analizate minuţios în Decizia pronunţată în apel, permit concluzia dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei, atât în ce priveşte calitatea de moştenitor al fostului proprietar cât şi dreptul de proprietate al acestuia.
De altfel, acest ultim motiv de recurs nici nu poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 invocat, privind de fapt interpretarea probatoriului administrat în cauză, ceea ce priveşte nu atât legalitatea cât temeinicia hotărârii criticate.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 255 din 13 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 214/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2147/2004. Civil. Contestaţie în anulare.... → |
|---|
