ICCJ. Decizia nr. 214/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 214.
Dosar nr. 12669/1/2004
Şedinţa publică din 8 martie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 martie 2002, contestatorii A.C.V. şi A.R.M. prin procurator P.A. au solicitat instanţei în contradictoriu cu intimaţii Primăria Municipiului Ploieşti, Primarul Municipiului Ploieşti, SC D. SRL Ploieşti, B.G., B.V., B.C., N.M. şi S.E., ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei nr. 271 din 14 februarie 2002, emisă de Primarul Municipiului Ploieşti şi restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, compus din teren şi construcţie.
În motivarea contestaţiei au arătat că sunt unicii moştenitori ai autorilor A.V. şi A.E., proprietarii imobilului situat în Ploieşti, strada M., fostă C. şi apoi, strada Ş., compus din teren şi construcţiile existente, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat şi înscris sub nr. 2559/1940, imobil preluat abuziv de către stat, prin Decizia nr. 75 a fostului Sfat Popular Ploieşti în baza Decretelor nr. 111/1951 şi nr. 224/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 944 din 17 septembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost admisă contestaţia formulată de contestatorii A.C.V. şi A.R.M., a anulat dispoziţia nr. 281 din 14 februarie 2001 emisă de Primarul Municipiului Ploieşti, obligând intimaţii să restituie contestatorilor imobilul situat în Ploieşti, compus din construcţiile şi terenul în suprafaţă de 1887 mp, aşa cum au fost calculate şi identificate prin raportul de expertiză topo R.G.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond, a reţinut, în esenţă, că preluarea imobilului în litigiu în temeiul Decretului nr. 224/1951 şi a Decretului nr. 111/1951, în urma unei proceduri judiciare de executare silită pentru neplata impozitelor, fără a se face dovada că motivul neachitării debitului a fost independent de voinţa proprietarului, a fost abuzivă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 13517 din 25 octombrie 2002, pronunţată de Judecătoria Ploieşti, s-a admis acţiunea contestatorilor din prezenta cauză în contradictoriu cu aceiaşi intimaţi, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare încheiat între intimaţii B. şi SC C. SA Ploieşti, hotărârea rămânând definitivă prin Decizia civilă nr. 147 din 10 februarie 2003 a Tribunalului Prahova şi irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 754 din 17 aprilie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, astfel că, intimaţii B. nu mai deţin nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Împotriva sus menţionatei sentinţe au declarat apel, intimaţii B.G., B.V., B.C., N.M. şi S.E. şi intimata Primăria Municipiului Ploieşti prin primar.
Prin apelul declarat, intimaţii B., au susţinut că, raportul de expertiză întocmit de expertul R.G. este lovit de nulitate, încălcându-se dispoziţiile art. 207-208 C. proc. civ., deoarece expertul nu a depus jurământul, nu a citat părţile, substituindu-se instanţei că nu s-a avut în vedere faptul că, imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, în speţă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, pentru a se proceda la anularea dispoziţiei nr. 271/2002 şi pe cale de consecinţă la restituirea în natură a imobilului, ignorând actele depuse.
Au mai susţinut, că instanţa de fond nu le-a permis administrarea probelor solicitate, că procedura de citare cu S.E. a fost viciată, aceasta locuind în Olanda şi nu la adresa indicată de apărătorul ales al intimaţilor reclamanţi.
Primăria municipiului Ploieşti, prin apelul declarat a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, ignorându-se probele administrate, din care rezultă că imobilul în litigiu a trecut la stat în baza unei proceduri judiciare de executare silită, că potrivit Deciziei nr. 75/1953, acesta a fost atribuit fostului Sfat Popular oraş Ploieşti, pentru că nu a putut fi vândut din lipsă de licitatori, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, şi nu dispoziţiile art. 2 lit. h) din aceeaşi lege.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 46 din 9 ianuarie 2004,a respins ca nefondate apelurile declarate de Primăria Municipiului Ploieşti, prin Primar şi de intimaţii B.G., B.V., B.C., N.M. şi S.E., împotriva sentinţei civile nr. 944 din 17 septembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Prahova.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reţinut următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a aparţinut autorilor intimaţilor, fiind dobândit de aceştia în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat şi transcris sub nr. 2559/1940, imobil ce a fost preluat abuziv, în baza Decretului nr. 224/1951 şi a Decretului nr. 111/1951, în urma unei proceduri judiciare de executare silită pentru neplata impozitelor, fără a se face dovada că motivul neachitării debitului a fost independent de voinţa proprietarului.
Pentru a opera cele două decrete, trebuia să existe o hotărâre judecătorească de preluare a imobilului, ori în speţă nu s-a dovedit că a fost pronunţată o astfel de hotărâre judecătorească dată în temeiul celor două acte normative spre a se putea susţine că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod legal, pentru a fi aplicabile prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de cele arătate, apelul declarat de Primăria Municipiului Ploieşti prin Primar a fost respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte apelul declarat de intimaţii B.G., B.V., B.C., N.M. şi S.E., curtea de apel, a reţinut că nedepunerea jurământului de către expert, nu este sancţionată cu nulitatea absolută, iar pe de altă parte, expertul a respectat dispoziţiile legale, în sensul citării părţilor pentru efectuarea lucrării, astfel că această critică a fost respinsă ca nefondată.
Şi cea de a doua critică vizând incidenţa prevederilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi nu prevederile art. 2 lit. h) din aceiaşi lege, a fost respinsă, întrucât imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către stat, fără titlu.
A mai reţinut curtea de apel, ca neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia prima instanţă, are fi trunchiat dreptul intimaţilor de a administra probatorii, cât timp aceştia au fost asistaţi de apărător ales şi au solicitat probe cu acte şi interogatorii, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 25 iulie 2003, depunând în acest sens actele de care au înţeles să se folosească în cauză.
Nici critica vizând greşita procedură de citare cu intimata S.E., nu a fost reţinută de către instanţa de apel, întrucât aceasta a fost apărată la instanţa de fond, de un avocat ales, aşa cum rezultă din împuternicirea avocaţială, unde pe lângă numele celorlalţi intimaţi apelanţi, figurează şi numele acesteia.
Faptul că apărătorul ales al tuturor apelanţilor intimaţi a renunţat la a-i mai reprezenta, nu prezintă nici o relevanţă, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada, că apărătorul a înştiinţat părţile pe care le reprezintă, despre renunţarea la acest mandat, aşa cum îl obligă dispoziţiile din regulamentul de funcţionare şi care sunt similare cu cele privind revocarea mandatului.
A fost înlăturată ca nefondată şi susţinerea apelanţilor-intimaţi, că prima instanţă ar fi încălcat legea, în sensul că pentru pronunţarea hotărârii s-a prevalat de soluţia dată în dosarul ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între apelanţii B. şi SC C. SA Ploieşti, reţinându-se că instanţa a analizat modul în care imobilul a fost trecut în proprietatea statului şi nicidecum soluţia nu a fost fundamentată pe o hotărâre anterioară pronunţată între aceleaşi părţi.
A mai constatat că şi susţinerea apelanţilor-intimaţi referitoare la contrarietatea de nume privind pe autorii contestatorilor, este neîntemeiată întrucât este cert că aceştia s-au numit A., dovedindu-se şi faptul că imobilul în litigiu este situat în Ploieşti, strada M. stradă care anterior a purtat alte denumiri, respectiv, acela de T., C. şi Ş.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii B.G., B.V., B.C. şi N.M., întemeindu-şi recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8, 9 C. proc. civ. reiterând aceleaşi motive ca şi în apel, respectiv:
- imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, respectiv în baza Decretului nr. 224/1951 cât şi a Decretului nr. 111/1951, ca urmare a procedurii judiciare de executare silită determinată de neîndeplinirea obligaţiilor fiscale din acea perioadă de către autorii intimaţilor-reclamanţi, în baza procesului-verbal nr. 16146 din 13 ianuarie 195, şi a deciziei nr. 75/1953 a fostului Sfat Popular Ploieşti, fiind incidente prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi nu dispoziţiile art. 2 lit. h) din aceeaşi lege;
- în mod greşit instanţa de apel, a înlăturat excepţia nulităţii raportului de expertiză întocmit de expert R.G., cu încălcarea dispoziţiilor art. 206 – 207 C. proc. civ.;
- atât prima instanţă cât şi cea de apel, a încălcat dreptul de apărare, neîncuviinţându-le proba cu acte şi interogatoriul reclamanţilor-intimaţi;
- în cauză există contrarietate cu privire la numele autorilor reclamanţilor cât şi în actele de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu;
- hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii întrucât un membru al completului de judecată care a pronunţat Decizia atacată cu recurs, a participat şi în completul de judecată care a pronunţat Decizia civilă nr. 754 din 17 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 145/N/1996, privind imobilul în litigiu.
- La rândul ei, Primăria municipiului Ploieşti, prin primar, a criticat Decizia, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că în mod greşit a fost anulată dispoziţia nr. 271/2002 ignorând faptul că imobilul în litigiu a fost primit de a stat în baza unei proceduri de executare silită în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, şi nu dispoziţiile art. 2 lit. h) din aceeaşi lege.
Recursurile sunt nefondate.
Din prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată, reprezintă abuz, atât preluările cu titlu cât şi cele fără titlu, preluările cu titlu valabil şi respectiv fără titlu valabil singura condiţie necesară pentru ca preluarea să fie abuzivă, fiind aceea ca ea să se fi făcut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În speţă, au fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 224/1951, art. 4 care prevedea că „pentru debite din impozite şi taxe nu poate fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor şi familia sa, împreună cu anexele şi terenul din jur în suprafaţă stabilită pentru curte prin Decizia comitetului executiv al sfatului popular raional sau orăşenesc".
De aceea, critica recurenţilor că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, în urma procedurii de executare silită determinată de neîndeplinirea obligaţiilor fiscale de către autorii reclamanţilor-intimaţi este nefondată.
Nefondată este şi critica recurenţilor- intimaţi B.G., B.V., B.C. şi N.M. privind încălcarea dispoziţiilor art. 207 şi art. 208 C. proc. civ. de către expert R.G., privind nedepunerea jurământului, necitarea părţilor, şi substituindu-se instanţei prin concluziile formulate.
Expertul a citat şi convocat părţile prin scrisori recomandate cu A.R., conform recipiselor nr. 596, 597, 598, 599 şi 600 din 11 august 2003, pentru data de 19 august 2003, orele 900, la imobilul în litigiu (f.217, dosar fond).
Este adevărat că expertul R.G. nu a depus jurământul conform art. 206 alin. (1) C. proc. civ., însă această neregularitate procedurală nu este sancţionată cu nulitatea absolută.
Nefondată este şi critica referitoare la faptul că expertul s-a substituit instanţei de judecată.
Expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a judecătorului, iar particularitatea sa rezidă în caracterul tehnic al constatărilor făcute.
Din conţinutul raportului de expertiză tehnică judiciară topo (f.216 dosar fond) nu se desprinde concluzia că expertul s-ar fi substituit instanţei, aceasta răspunzând la obiectivul stabilit, respectiv, identificarea, măsurarea şi poziţionarea pe schiţa de plan a terenului în litigiu.
Din încheierea de şedinţă din data de 15 iulie 2003 (f.212 dosar fond) rezultă că intimaţii B. prin avocat I.M. au solicitat proba cu înscrisuri în care sens au depus un set de acte şi interogatoriul reclamanţilor.
La data de 10 septembrie 2003, când a avut loc dezbaterea în fond a cauzei, apărătorul intimaţilor nu a mai solicitat interogatoriul reclamanţilor, astfel încât şi această critică este nefondată.
Este, de asemenea, nefondată şi critica referitoare la contrarietatea de nume privind pe autorii intimaţilor-reclamanţi, ambele instanţe stabilind în mod cert că aceştia s-au numit A.
Potrivit art. 24 C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata acelei pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
Incompatibilitatea vizează numai pe acei judecători care au soluţionat fondul pricinii, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarat de pârâţii B.G., B.V., B.C., N.M., Primăria Municipiului Ploieşti, prin primar şi municipiul Ploieşti, prin primar împotriva deciziei nr. 46 din 9 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2552/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2151/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
