ICCJ. Decizia nr. 2360/2004. Civil. Daune morale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2360
Dosar nr. 8721/2004
Şedinţa publică din 23 martie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 16 septembrie 1999 sub nr. 4611 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamantul S.R.S. a chemat în judecată pe pârâţii Fundaţia – Editura – Revista R.M. SRL în calitate de comitet ce editează ziarul R.M., şi pe C.V.T., în calitate de prepus redactor–şef al ziarului R.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe cei doi pârâţi în solidar să-i plătească suma de 500.000.000 lei reprezentând repararea prejudiciului cauzat ca urmare a afirmaţiilor denigratoare publicate în paginile ziarului R.R. nr. 478 din 10 septembrie 1999 prin intermediul articolului „Un dobitoc furios: A.A. de la Z." semnat sub pseudonimul „V.S.".
Precizează reclamantul că l-a chemat în judecată în calitate de prepus, pe redactorul şef al ziarului R.M., deoarece articolul este semnat sub pseudonim, şi în acest caz răspunderea revine redactorului şef, conform art. 77 din Legea nr. 3/1974.
În motivarea cererii s-a arătat că afirmaţiile denigratoare existente în articol sunt făcute la adresa reclamantului şi a ziarului pe care îl conduce, şi sunt de natură a-l discuta ca persoană particulară, ziarist şi ca director general al ziarului „Z.", fiind în măsură să afecteze negativ şi imaginea ziarului.
În cuprinsul articolului, mai arată reclamantului, este numit „Derbedeul Naţional S.R.S.", afirmaţie insultătoare de natură de a-l expune batjocoririi publice, iar asociaţia acestor cuvinte, scrise cu majuscule, creează impresia unei porecle sau chiar o prelungire a numărului său, ceea ce agravează şi mai mult prejudiciul moral suferit.
În acest sens arată reclamantul, cuvântul „derbedeu" este sinonim cu golan, vagabond, persoană fără ocupaţie, prin simpla folosire doar a cuvântului „derbedeu", a înţeles să-i adreseze toate injuriile pe care acest cuvânt le conţine.
Mai arată reclamantul că în articol se apreciază că activitatea sa constă numai în „denunţuri" fiindu-i discreditată munca şi ziarul care este considerat „cea mai urduroasă fiţuică din istoria presei româneşti", un „ziar ticălos" în care apar doar „articolaşe" cu „titluri schizoide".
În drept, acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. şi art. 77 din Legea nr. 3/1974.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, prin sentinţa civilă nr. 603 din 30 aprilie 2002, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a pornit analizarea cauzei de la temeiul de drept invocat de către reclamant în acţiunea sa, acela al răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a comitetului pentru fapta prepusului, în condiţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
A considerat de asemenea că în principiu în cauză sunt aplicabile şi prevederile Legii nr. 3/1974 coroborată cu norma constituţională, respectiv art. 30 alin. (1) din Constituţia României, însă operează că în materia delictelor de presă este exclusă răspunderea pentru fapta altuia, de tip comitent prepus, chiar dacă s-ar putea argumenta că raportul juridic dintre ziarist şi proprietar este unul de dreptul muncii; însă nu se confundă statutul de salariat cu cel profesional.
Astfel reţine că statutul profesional al ziaristului presupune libertatea deplină de exprimare a ideilor şi opiniilor ce nu pot fi supuse cenzurii conform art. 2 al art. 30 din Constituţie.
În consecinţă, reţine instanţa de fond, în cauză nu pot exista raporturi comitet-prepus, şi, ca atare nu se poate reţine răspunderea redactorului şef sau a editorului, pentru fapta autorului articolului, acesta având responsabilitatea pentru articolul pretins denigrator.
Faptul că articolul a fost semnat sub pseudonim, se apreciază de către instanţa de fond, nu ar fi putut împiedica identificarea autorului şi asigurarea răspunderii acestuia.
În concluzie instanţa de fond reţine că nu s-a făcut nici o dovadă a demersurilor făcute de către reclamant pentru identificarea autorului articolului şi nici nu s-a solicitat instanţei să facă aceste demersuri; ca atare, nu poate fi antrenată răspunderea redactorului şef în baza art. 77 alin. (2) din Legea nr. 3/1974.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal apel reclamantul, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, prin Decizia civilă nr. 441 din 22 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamant.
Instanţa de apel a reţinut, ca şi instanţa de fond, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. temeiul de drept al acţiunii formulate de către reclamantul apelant „deoarece nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi prejudiciul produs".
S-a reţinut de asemenea că în cauză nu s-a făcut dovada că reclamantul apelant ar fi făcut demersuri pentru a identifica pe autorul articolului, iar în situaţia în care l-ar fi identificat, ar fi avut posibilitatea să-l cheme în judecată pentru a fi obligat la plata despăgubirilor.
În ipoteza în care acea persoană nu există şi redactorul şef s-ar fi făcut vinovat că articolul a fost publicat, reclamantul ar fi avut posibilitatea, ca în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. să solicite despăgubiri de la redactorul şef.
Instanţa de apel mai reţine că potrivit art. 77 alin. (2) din Legea nr. 3/1974, redactorul şef răspunde în locul autorului, în situaţia în care articolul nu era semnat, a fost difuzat fără acordul autorului, ori există un impediment de orice natură, ca autorul să răspundă, iar impedimentul a fost cunoscut de redactorul şef.
În speţă însă nu a fost făcută dovada existenţei împrejurările mai înainte arătate şi în consecinţă instanţa de apel a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a instanţei de apel a declarat recurs, în termen, reclamantul, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Prima critică este în legătură cu faptul că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii în sensul că a apreciat că în cauză nu se aplică prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. , întrucât între pârâtă şi autorul articolului nu există un raport de prepuşenie.
Recurentul arată că acest raport de prepuşenie există şi exemplifică cu hotărâri judecătoreşti irevocabile date în cauze similare, care au reţinut existenţa raportului şi, de asemenea, citează din literatura de specialitate cazuri similare.
Se susţine că în cazul în speţă controlul pe care îl exercită comitetul nu poate fi considerat ca o cenzură, în sensul celuia interzise de art. 30 alin. (2) din Constituţie care presupune ingerinţele unui alt organ în activitatea depusă, ci este o autocenzură întrucât fiecare publicaţie are o anumită orientare.
Cea de a doua critică se referă la faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, respectiv asupra interogatoriului, considerând că reclamantul nu a făcut nici o dovadă că a încercat să afle cine este autorul articolului semnat sub un pseudonim.
În acest sens reclamantul recurent arată că la întrebarea nr. 5 din interogatoriu a întrebat cine este autorul articolului încriminat şi pârâta nu a răspuns la întrebare.
Recursul este întemeiat.
Astfel este necesar în primul rând să fie stabilit cadrul juridic al prezentei acţiuni; în acest sens este de reţinut că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. şi art. 77 din Legea nr. 3/1974.
În afară de aceste prevederi mai sunt incidente în cauză norma prevăzută de art. 30 din Constituţia României.
Aceste prevederi sunt în acord cu reglementările internaţionale, art. 10 din Constituţia Europeană a Drepturilor Omului încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de către Parlamentul României prin Legea nr. 30/1994 şi deci conform art. 11 alin. (2) din Constituţie, fac parte din dreptul intern.
Referitor la motivele de respingere a acţiunii formulate de către reclamant urmează a reţine că instanţa de fond, în esenţă, a apreciat că în materia delictelor de presă este exclusă răspunderea pentru fapta altuia de tip comitent-prepus [în baza art. 1000 alin. (2) C. civ.] şi de asemenea nici răspunderea redactorului şef în baza art. 77 nu este aplicabilă.
Instanţa de apel are o motivare contradictorie, astfel, într-un considerent „constată că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. deoarece nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi prejudiciul produs" deci o analiză pe fond reţinută ca un postulat, fără a fi argumentată.
Iar într-un alt considerent se reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ. ci sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale şi anume Legea nr. 3/1974, deci o rezolvare pe o excepţie, care este în vădită contradicţie cu primul considerent mai înainte arătat.
În plus, existând această contradicţie, instanţa de apel omite să elucideze măcar teoretic problemele invocate în apel în legătură cu pârâta Fundaţia, Editura, Revista R.R. cu privire la existenţa sau nu a raportului de prepuşenie.
Cu privire la motivul privind existenţa sau nu a unei răspunderi a redactorului şef, este de reţinut în primul rând că Legea presei nr. 3/1974 nu consacră excepţii de la reglementarea din dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, ci consacră doar un nou caz de răspundere pentru fapta proprie a redactorului şef, prevăzut de art. 77 alin. (1) şi (2) din legea presei.
Instanţa de apel analizează amplu prevederile acestui text de lege cu toate ipotezele sale din punct de vedere teoretic şi reţine că întrucât reclamantul „nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru identificarea autorului şi nici nu a solicitat instanţei de judecată să se efectueze probatorii pentru identificarea acestuia", răspunderea redactorului şef nu poate fi antrenată.
De menţionat cu privire la aceste împrejurări este faptul că în speţă este un caz atipic faţă de prevederile egale şi anume acele că autorul articolului a semnat prin pseudonim „V.S.".
De reţinut că reclamantul a încercat să afle numele autorului articolului formulând în acest sens întrebarea cu numărul 5 din interogatoriu, dar pârâta nu a răspuns şi, în consecinţă, era necesar ca să se mai administreze probe pentru elucidarea acestui aspect chiar şi în baza art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Astfel fiind, faţă de considerentele mai înainte menţionate şi având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ. în care se arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului cauzei, în toate situaţiile în care „împrejurările de fapt au fost deplin stabilite", ceea ce în speţă nu s-a petrecut, urmează a admite recursul, a casa Decizia recurată şi a trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului formulat de către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul S.R.S. împotriva deciziei civile nr. 441 din 22 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă pe care o casează.
Trimite cauza pentru rejudecare apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 603 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2364/2004. Civil. Despagubiri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2248/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
