ICCJ. Decizia nr. 2364/2004. Civil. Despagubiri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2364
Dosar nr. 11370/2004
Şedinţa publică din 22 februarie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 1999 sub nr. 2383 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamantul R.V. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei că prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârât la plata sumei de 30.000 dolari SUA sau contravaloarea acestora în lei la momentul plăţii, cu titlu de despăgubiri, ca urmare a erorilor judiciare săvârşite împotriva reclamantului de către fostele organe de poliţie şi procuratură în dosarele nr. 88/P/1985 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi nr. 84/P/1989 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, precum şi pentru privarea reclamantului de libertate în baza mandatului de arestare preventivă nr. 17/1988/1985.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că la data de 9 septembrie 1984 ofiţeri ai fostei miliţii l-au percheziţionat, interogat şi i-au confiscat aparatura electronică, iar la 17 ianuarie 1985, în baza unui mandat de reţinere preventivă a fost arestat până la data de 2 mai 1985.
Se mai arată de către reclamant că ulterior s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală.
La data de 18 octombrie 2000, reclamantul şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la 50.000 dolari SUA.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a, prin sentinţa civilă nr. 1676 din 18 noiembrie 2002, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului şi a respins acţiunea formulată de către reclamant ca neîntemeiată.
S-a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. acţiunea pentru repararea pagubei produse pentru erori judiciare poate fi pornită în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală; ori în cauză acest termen a fost cu mult depăşit, motiv pentru care a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului.
Referitor la privarea reclamantului de libertate prin mandatul de arestare preventivă nr. 17/88/P/1985, a reţinut că reclamantul ar fi putut să promoveze o acţiune în daune în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut cine este persoana vinovată.
De asemenea, a înlăturat susţinerile reclamantului privind repunerea în termen prin Decizia Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine că instanţa a soluţionat cauza în lipsa părţilor, fără să se fi solicitat judecarea în lipsă, apreciind prin „propriile simţuri" că reclamantul a fost prezent în sala de judecată şi a plecat.
Se mai susţine de către apelant că instanţa nu a încercat să stabilească identitatea persoanei care a părăsit sala.
Apelantul arată că judecarea procesului în lipsa sa, cu încălcarea gravă a prevederilor imperative ale art. 242 C. proc. civ. i-a produs grave prejudicii prin încălcarea dreptului său la apărare, a principiului contradictorialităţii privându-l de beneficiul unui proces echilibrat.
Se susţine de asemenea că s-a apreciat greşit că acţiunea sa este prescrisă, că nu a operat o repunere în termen şi, în plus, soluţia este şi contradictorie constatându-se că acţiunea este prescrisă ea a fost respinsă ca nefondată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, prin Decizia civilă nr. 684 din 6 aprilie 2004, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că împrejurarea că instanţa de fond l-a identificat pe reclamant, prin „propriile simţuri", fără a-i solicita un act de identitate, nu este de natură a atrage nulitatea, deoarece reclamantul nu se afla la prima experienţă procesuală, iar potrivit art. 128 şi art. 129 alin. (2) C. proc. civ. judecătorul poate ordona măsurile necesare judecării cererii.
S-a reţinut de asemenea că reclamantul nu a înţeles să se prezinte la nici unul din termenele fixate de instanţă; în consecinţă instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a art. 723 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la criticile privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi a repunerii în termen, instanţa de apel a reţinut că soluţia pronunţată de către instanţa de fond este legală şi temeinică.
Recursul este fondat.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 C. proc. civ. instanţa va suspenda judecata (deci este o dispoziţie cu caracter imperativ) dacă nici una din părţi nu se prezintă la strigarea cauzei.
Singura excepţie de la această prevedere imperativă este menţionată în alineatul al doilea al acestui articol, respectiv în situaţia când s-a „cerut în scris judecarea în lipsă".
Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile mai înainte menţionate şi a soluţionat cauza, apreciind în practicaua sentinţei „că reclamantul prezent în sală înţelege să părăsească sala" neexistând nici o dovadă în acest sens.
Considerentele deciziei pronunţate de către instanţă, în sensul că identificarea reclamantului de către instanţă prin „propriile simţuri" ar fi suficientă, nu poate fi reţinută.
De menţionat că în motivarea sentinţei instanţa de fond, împrejurarea că acţiunea s-a judecat în lipsa tuturor părţilor, fără ca vreuna din ele să fi solicitat în scris judecarea în lipsă, este justificată printr-un argument care nu-şi găseşte corespondenţă în cadrul de procedura civilă, respectiv acela al pedepsirii atitudinii reclamantului de a nu se prezenta la termen, considerată ca un abuz, iar „sancţiunea pentru acest abuz, tribunalul a apreciat-o ca fiind tocmai judecarea cauzei, în lipsa reclamantului, chiar dacă nu s-a solicitat judecarea în lipsă".
Acest raţionament confirmă susţinerea recurentului reclamant în legătură cu nelegalitatea hotărârii care s-a făcut cu nerespectarea normelor procedurale, care atrag nulitatea întrucât au încălcat principiile dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Astfel fiind urmează a admite recursul, a casa Decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de către reclamant împotriva sentinţei pronunţată de către instanţa de fond.
Cu ocazia rejudecării apelului urmează a fi avute în vedere şi celelalte critici formulate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul R.V. împotriva deciziei civile nr. 684/A din 6 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza pentru rejudecarea apelului formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 1676 din 18 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2450/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2360/2004. Civil. Daune morale. Recurs → |
|---|
