ICCJ. Decizia nr. 2496/2004. Civil. Restituire bunuri confiscate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2496
Dosar nr. 6859/2004
Şedinţa publică din 30 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Baia Mare sub nr. 6746 din 26 septembrie 2003, reclamantul P.A.V.T. a chemat în judecată pe pârâta Banca Naţională a României, sucursala Municipiului Bucureşti, solicitând restituirea unor obiecte de aur, în greutate totală de 24,98 gr., conform precizării depuse, la data de 29 octombrie 2003.
La termenul de judecată din 12 noiembrie 2003, reclamantul a arătat că înţelege să cheme în judecată, în calitate de pârât şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în anul 1998 a făcut o vizită în SUA, la bunica sa, de la care, după deces a moştenit mai multe bunuri, inclusiv bijuterii din aur pe care, deşi le-a prezentat la vamă în momentul întoarcerii în ţară, totuşi nu s-a întocmit nici un înscris în legătură cu ele, deşi a prezentat ca act justificativ un testament. Ulterior, în 23 şi respectiv 25 februarie 1989, organele de miliţie i-au confiscat bijuteriile, din care i s-a restituit o parte.
Prin sentinţa civilă nr. 6767 din 11 decembrie 2003 a Judecătoriei Baia Mare, acţiunea reclamantului a fost respinsă faţă de Statul Român, constatându-se că acesta nu are calitate procesuală pasivă, dar a fost admisă în parte faţă de Banca Naţională a României, care a fost obligată să-i restituie, un inel din aur – 8,70 gr., un inel damă de 10,4 g, două plăcuţe gravate – 4,19 g şi o verighetă din aur – 1,56 gr.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin procesul verbal de contravenţie seria B, nr. 6624321 încheiat la data de 25 februarie 1989 de Miliţia judeţului Maramureş s-a reţinut că, la data de 16 decembrie 1988, reclamantul a introdus în ţară, venind din SUA, mai multe obiecte din aur pe care nu le-a declarat organelor vamale. În acelaşi proces verbal s-a menţionat că i-au fost restituite două verighete şi un lănţişor cu două rame medalion, dispunându-se confiscarea celorlalte, respectiv un inel damă model frunză cu şase pietre roşii, un inel damă cap împletit cu trei pietre verzi şi trei albe, două plăcuţe de 1/1 cm, un lănţişor şi două verighete.
Anterior încheierii acestui proces verbal, respectiv la data de 23 februarie 1989, la domiciliul numitului P.I. (despre care reclamantul a arătat că este tatăl logodnicei sale) s-a efectuat o percheziţie, prilej cu care s-au găsit obiectele confiscate.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 341 din Legea nr. 261/2002 pentru aprobarea OUG nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România, instanţa de fond a constatat că măsura confiscării obiectelor din aur a fost abuzivă, ceea ce justifică restituirea lor.
Cum obiectele se găseau în depozitul Băncii Naţionale a României, instanţa a admis acţiunea faţă de această pârâtă, constatând că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta Banca Naţională a României prin sucursala judeţeană Maramureş, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acţiunii pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului s-a arătat că măsura confiscării a fost legală deoarece reclamantul nu a declarat posesia obiectelor din aur la intrarea în ţară, măsura fiind întemeiată pe prevederile Decretului nr. 244/1978 [art. 57 alin. (2)].
Apelul a fost admis, astfel cum a fost formulat, prin Decizia nr. 760/A din 26 martie 2004 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
În motivarea deciziei s-a reţinut că preluarea bijuteriilor din aur nu a fost abuzivă, astfel că nu se justifică restituirea lor.
Constituţia din 1965, în vigoare la data preluării (25 februarie 1989) ocrotea dreptul de proprietate personală, inclusiv cu privire la bijuterii, dar preluarea lor de la reclamant nu a avut ca temei simpla lor posesie, ci faptul că nu le-a declarat la vamă, ceea ce constituia contravenţia prevăzută de art. 52 lit. a) din Decretul nr. 244/1978.
De altfel şi în prezent introducerea ori scoaterea din ţară, precum şi tranzitul prin România de metale preţioase, de aliaje ale acestora, precum şi de pietre preţioase constituie operaţiuni care trebuie autorizate potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) pct. 2 lit. d) din OUG nr. 190/2000 modificată şi aprobată prin Legea nr. 261/2002, iar desfăşurarea fără autorizaţie a operaţiunilor cu metale preţioase constituie contravenţie, conform art. 26 din acelaşi act normativ şi se sancţionează cu amendă şi confiscarea bunurilor în favoarea Statului.
Pentru aceste considerente s-a admis apelul şi s-a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului, reclamantul arată că nu s-a sustras controlului vamal la intrarea în ţară; cu acel prilej a declarat că posedă mai multe obiecte din metale preţioase, inclusiv bijuterii din aur, dar lucrătorii vamali nu au întocmit nici un document constatator, asigurându-l că nu va avea probleme în viitor.
Ulterior, în luna februarie 1989, lucrători de miliţie, fără a avea un mandat de percheziţie s-au deplasat la locuinţa numitului P.I. de unde au ridicat, în mod abuziv, obiectele aduse de reclamant din SUA şi pentru care poseda, ca dovadă, testamentul lăsat de bunica sa.
Reclamantul recurent mai arată că a contestat procesul verbal de contravenţie încheiat în urma percheziţiei şi confiscării bunurilor, având procese pe rol până în anul 1996, iar acţiunea sa este justificată de o preluare abuzivă şi o încălcare gravă a dreptului său de proprietate, dovedit cu acte valide şi ocrotit de lege.
Recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că, în ziua de 23 februarie 1989, doi lucrători de miliţie s-au deplasat la domiciliul numitului P.I., despre care reclamantul recurent a arătat că era, la acea dată, tatăl logodnicei sale unde, cu consimţământul acestuia şi în prezenţa martorei V.E. s-au găsit mai multe bunuri, printre care şi obiecte din aur. Cu acest prilej s-a încheiat un proces verbal în care sunt menţionate condiţiile şi motivul percheziţiei, precum şi bijuteriile ridicate în vederea confiscării.
La data de 25 februarie 1989 s-a întocmit procesul verbal de contravenţie seria B nr. 6624321, în prezenţa reclamantului, în care s-a menţionat că, la data de 16 decembrie 1988, la întoarcerea din SUA, acesta a introdus în ţară bijuterii din aur, descrise succint, pe care nu le-a declarat organelor vamale.
S-a constatat că fapta constituie contravenţie prevăzută de art. 52 pct. 1 lit. a) din Decretul nr. 244/1978, aplicându-se sancţiunea amenzii de 1000 lei şi dispunându-se confiscarea acestor bijuterii, cu excepţia a şapte dintre ele.
Reclamantul recurent a declarat că i-a fost frică să declare posesia acelor bijuterii organelor vamale, tocmai pentru a evita confiscarea lor; declaraţia sa a fost consemnată în procesul verbal de contravenţie, care a fost semnat fără obiecţiuni şi a fost primit de acesta.
Reclamantul recurent a susţinut că a atacat acest proces verbal, pe căi legale, dar nu a depus nici o dovadă că el a fost anulat pentru netemeinicie sau nelegalitate; prin urmare, procesul-verbal de contravenţie face dovada vinovăţiei reclamantului în săvârşirea faptei care a justificat măsura confiscării.
La data introducerii acţiunii, respectiv 26 septembrie 2003, ca şi la data soluţionării ei în fond, 11 decembrie 2003 şi în apel 26 martie 2004 era în vigoare OUG nr. 190 din 9 noiembrie 2000 aprobată cu modificări prin Legea nr. 261 din 29 aprilie 2002 potrivit căreia, persoanele fizice ale căror obiecte din metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 şi până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora [art. 26 alin. (1) din actul normativ menţionat].
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, preluarea bijuteriilor în cauză nu a fost abuzivă, ci rezultatul conduitei ilegale a reclamantului care a omis declararea lor la intrarea în ţară, fapt sancţionat contravenţional la acel moment printr-un act normativ, deci fără încălcarea reglementărilor în vigoare până în anul 1990.
Principiul neretroactivităţii legilor, înscris în art. 1 C. civ. este valabil deopotrivă pentru raporturile de drept civil, materiale şi procesuale.
Menţiunea se impune în raport de faptul că, la data de 15 decembrie 2004, prin Legea nr. 591/2004, legiuitorul a considerat necesar să explice sintagma „preluare abuzivă", dându-i formă legislativă prin modificarea şi completarea OUG nr. 190/2000, mai exact a art. 26, modificându-i alin. (1) (prin eliminarea condiţiei de încălcare a reglementărilor în vigoare, după anul 1946 şi până în anul 1990) şi adăugând două alin. (11) şi (12), dintre care al doilea cuprinde enumerarea actelor normative în temeiul cărora se consideră că s-au făcut preluări abuzive; printre acestea se află şi Decretul nr. 244/1978.
Acest act normativ nu a fost invocat de reclamant în cererea de recurs, depusă cu mult înaintea intrării în vigoare a acestei legi (respectiv la 8 aprilie 2004), iar dispoziţiile ei nu pot fi aplicate unei acţiuni înregistrate în anul 2003, nefiind o situaţie de excepţie de la aplicarea principiului neretroactivităţii legilor.
De altfel, chiar legiuitorul a înţeles să ofere o soluţie persoanelor aflate în situaţia reclamantului recurent, probabil ca urmare a confruntării cu hotărâri judecătoreşti similare, întemeiate pe reglementarea iniţială din art. 26 menţionat, astfel că, în art. II din Legea nr. 591/2004 a prevăzut că „persoanele îndreptăţite în baza prevederilor art. 26 alin. (1) şi (11) din OUG nr. 190/2000, cărora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, li s-au respins acţiunile judecătoreşti definitive şi irevocabile, pot introduce acţiuni noi în baza prezentei legi, până la data de 31 decembrie 2006".
Trecând peste menţiunea de mai sus, în cauza de faţă nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legii speciale în vigoare la data soluţionării apelului declarat de Banca Naţională a României în speţă ale art. 26 alin. (1), astfel că Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, motiv pentru care se va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat [art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul P.A.V.T. împotriva deciziei nr. 760/A din 26 martie 2004 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2502/2004. Civil. Actiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2406/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
