ICCJ. Decizia nr. 2677/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 2677/2004
Dosar nr. 858/2003
Şedinţa publică din 2 aprilie 2004
Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă, nr. 352, pronunţată la 2 septembrie 2002, în dosarul nr. 1048/2002, Tribunalul Buzău, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de către D.I. în contradictoriu cu PRIMĂRIA COMUNEI PĂTÂRLAGELE şi prin care reclamantul solicitase restituirea, în condiţiile Legii nr. 10/2001, a unei suprafeţe de teren de 1000 mp.
Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost, de asemenea, respins ca nefondat, prin Decizia nr. 2 pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Ploieşti la 9 ianuarie 2003, în dosarul nr. 8812/2002.
Pronunţând această decizie instanţa de apel a apreciat, analizând materialul probatoriu administrat în cauză, că reclamantul nu a demonstrat existenta dreptului de proprietate a cărui recunoaştere o solicitase în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi nici nu a dovedit faptul preluării abuzive a terenului aflat în litigiu.
În considerentele aceleiaşi decizii s-a reţinut, de asemenea, că reclamantul a beneficiat de dispoziţiile Legii nr. 18/1991, că drepturile deduse judecăţii în cauza de fată ar fi trebuit să fie valorificate în condiţiile prevăzute de acel act normativ, iar nu potrivit procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 şi că obiecţiunile aceleiaşi părţi cu privire la expertiza efectuată în dosarul de fond nu au fost invocate în faţa primei instanţe, aşa cum s-ar fi impus conform normelor procedurale aplicabile în materie.
La 6 februarie 2003, reclamantul D.I. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunţate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu numărul de dosar 858/2003.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt criticabile sub mai multe aspecte.
În acest sens a fost evocata mai întâi aprecierea instanţei de apel referitoare la neîndeplinirea de către recurent a obligaţiei „de a dovedi proprietatea sa şi a autorului său, precum şi modul abuziv de preluare a acesteia" susţinându-se că această aserţiune este infirmată de unele înscrisuri existente în dosar:
un certificat de moştenitor
un certificat emis de Primăria Pătârlagele sub nr. 9/331 care constată dreptul de proprietate al tatălui recurentului cu privire la un teren având suprafaţa totala de 1 hectar ş.
copiile registrelor agricole care atestă că în anii 1959 - 1961 tatăl recurentului a fost înregistrat cu o suprafaţă de teren redusă faţă de perioada anterioară, 1951 - 1955, diminuarea corespunzând celor 0,10 hectare pe care „s-a amenajat Piaţa Pătârlagele" şi care constituie obiectul litigiului.
De altfel, conţinutul unora dintre aceste înscrisuri a fost de mai multe ori amintit în motivarea recursului, fără a se urmări o sistematizare a argumentelor, reproşându-se în esenţă omiterea de către instanţe a unora dintre menţiunile considerate esenţiale de recurent.
În aceeaşi manieră au fost evocate în mod repetat clauzele din „actul de vânzare-cumpărare care îl menţionează ca vecin în partea sudică (unde este amplasată piaţa)" pe însuşi cumpărătorul D.I. afirmându-se că, în acest mod, s-a făcut dovada că „întreaga suprafaţă de teren (1 ha) figura deja în proprietatea tatălui" recurentului.
În legătură cu acelaşi înscris s-a relevat că, deşi „acest act constituie o proba suplimentară", el nu a fost analizat ca atare în Decizia instanţei de apel care „îl tratează ca şi când ar reprezenta baza probatoriului".
Tot în sprijinul aserţiunilor sale recurentul a menţionat şi expertiza tehnică efectuată în cauză afirmând că există o concordanţă între înscrisurile amintite şi situaţia de fapt reflectată prin măsurătorile realizate de expert.
În acelaşi timp s-a subliniat că intimata „primăria nu poate prezenta un act din care să reiasă modul de dobândire a terenului în cauză", deoarece preluarea lui s-a făcut "prin ruperea gardurilor şi amenajarea pieţei agroalimentare".
Aşa fiind, s-a afirmat că aprecierile instanţelor referitoare la nerespectare de către reclamantul-recurent a obligaţiilor de ordin probatoriu sunt nejustificate, deoarece preluarea imobilului litigios nu a fost însoţită de nici un act juridic prin care să se fi încercat o legitimare, fie şi formală, a abuzului comis, aspect care face aplicabile în speţă prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) şi h) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Procedându-se la o ordonare a celorlalte argumente pe care recurentul le-a invocat într-o formă nesistematizată este de reţinut că deciziile pronunţate în cauză au fost, de asemenea, criticate pe considerentul că instanţele:
au dat o pondere nejustificată unor detalii nesemnificative, ca de pildă vârstei de 9 ani pe care tatăl recurentului o avea în anul 1914, când a fost menţionat în calitate de cumpărător al unui teren
au făcut „grave încurcături" între reclamant şi tatăl său în ceea ce priveşte transmiterea prin succesiune testamentară a dreptului de proprietate asupra terenului aflat în litigiu ş.
au considerat fără temei că existenţa unor construcţii şi amenajări specifice unei pieţe agroalimentare pe respectivul teren infirmă calitatea de proprietar al imobilului avută de autorul reclamantului.
Pe lângă criticile amintite, în motivarea recursului s-a relevat „faptul că terenul preluat abuziv, ocupat actualmente de piaţă este proprietate publică nu împiedică aplicarea Legii nr. 10/2001" sens în care au fost evocate prevederile acesteia conţinute în art. 9 alin. (1) şi (2) şi respectiv art. 10 alin. (1) şi (7).
De asemenea, s-a afirmat că Decizia recurată „încalcă în totalitate spiritul reparatoriu al Legii nr. 10/2001" şi că instanţa de apel a încercat nejustificat „să canalizeze obiectul dosarului spre domeniul de aplicabilitate al Legii nr. 18/1991". În acest sens s-a afirmat că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 au existat alte cereri ale reclamantului „de retrocedare a terenului în cauză" care au fost însă respinse pe considerentul că nu făceau obiectul Legii nr. 18/1991.
În susţinerea recursului, la termenul de la 2 aprilie 2004, în dosar a fost depusă copia adresei nr. 6/ R din 20 ianuarie 2004 emise de PREFECTURA JUDEŢULUI BUZĂU, precum şi un set de fotografii.
În ceea ce o priveşte intimata PRIMĂRIA COMUNEI PĂTÂRLAGELE a solicitat respingerea recursului pentru motive similare celor cuprinse în Decizia de casare, sens în care au fost formulate şi concluzii scrise împreună cu un alt set de fotografii.
Recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea are în vedere împrejurarea că instanţa de fond şi mai cu seamă cea de apel au dat o corectă aplicare dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum şi principiului prevăzut de art. 1169 C. civ., reţinând că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face dovada existenţei dreptului de proprietate despre care afirmă că ar fi fost uzurpat şi nici nu a demonstrat că terenului aflat în litigiu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive.
Este de observat astfel că, prin natura lor, certificatul emis de Primăria Pătârlagele sub nr. 9/331 şi menţiunile conţinute în registrele agricole nu confereau nici autorului reclamantului şi nici acestuia din urmă un titlu de proprietate imobiliară.
Pe de altă parte contractul încheiat în anul 1914 are ca obiect transferul unei alte suprafeţe de teren decât aceea rămasă în litigiu, depunerea în dosar a înscrisului constatator putând să fie utilă soluţionării cauzei numai sub aspectul menţiunile privind vecinătăţile imobilului cumpărat prin acel act.
Prin valoarea lor probantă limitată aceste înscrisuri evocate de către recurentul-reclamant nu răspund însă nici cerinţelor art. 1203 C. civ., astfel încât în speţă instanţele nu puteau prezuma existenţa dreptului de proprietate sau preluarea abuzivă a imobilului.
Prin urmare este justificată aprecierea instanţei de apel potrivit căreia în cauză nu sunt întrunite două dintre cerinţele esenţiale prevăzute de Legea nr. 10/2001 drept condiţii prealabile restituirii imobilelor sau, după caz, acordării de măsuri reparatorii, în sensul reglementat de acest act normativ.
Din acest punct de vedere prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu îşi găsesc incidenţa în cauză, hotărârile pronunţate în fond şi în apel fiind conforme dispoziţiilor legale amintite.
În altă ordine de idei, Curtea constată că respectivele hotărâri au fost date în urma analizării întregului material probatoriu ca şi a tuturor apărărilor formulate de recurent, astfel încât în speţă nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Dată fiind, lipsa vocaţiei recurentului-reclamant de a beneficia de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
Pentru acelaşi considerent, Curtea reţine că toate celelalte critici formulate în susţinerea recursului apar ca irelevante, deoarece nu sunt susceptibile de a justifica o altă soluţionare a cauzei decât aceea avută în vedere de către cele două instanţe, nemaiexistând aşadar nici o raţiune pentru o analizare detaliată a lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 2 din 9 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2679/2004. Civil. Contestatie în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 2674/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
