ICCJ. Decizia nr. 272/2004. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 272.
Dosar nr. 41039/1/2004
Şedinţa publică din 27 martie 200.
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 27 noiembrie 2002, reclamantul V.V. a chemat în judecată pe pârâţii SC R. SRL Braşov, N.S. şi P.R. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov a trecut în proprietatea statului în temeiul deciziei penale nr. 123 din 19 ianuarie 1949 a Curţii Bucureşti; să se constate că naţionalizarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 nu a mai avut obiect şi a fost înscris în mod eronat în listele anexe ale decretului; rectificarea în C.F. la poziţia B 4 a înscrierii actului prin care statul a devenit proprietar, în loc de Decretul nr. 92/1950 sentinţa penală nr. 123/1949; rectificarea C.F. în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi restabilirea situaţiei anterioare naţionalizării; să se constate că defuncţii I.I. şi V. au edificat înainte de anul 1949 o construcţie formată din casă cu parter, etaj şi anexe garaj şi corp de gardă pe ternul situat în Braşov; să se constate că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil; să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi; să se dispună desfiinţarea în parte a deciziei nr. 56/2001 emisă de SC R. SRL Braşov în sensul înlăturării din decizie, la art. 2 alin. (3) a menţiunii „restituirea este condiţionată de plata către chiriaş a sumei de 71.684 lei"; obligarea SC R. SRL Braşov de a completa Decizia cu restituirea în natură a întregului imobil situat în Braşov.
În subsidiar, reclamantul a solicitat să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 privind proprietatea lui I.I. asupra imobilului din C.F. Braşov; să se dispună modificarea art. 4 din Decizia nr. 56/2001 în sensul stabilirii valorilor despăgubirilor oferite la valoarea de circulaţie a imobilului revendicat şi plata acestora actualizate, la data achitării, potrivit indicelui de inflaţie.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că pe terenul cumpărat în anul 1935 autorul reclamantului a edificat o construcţie care nu a fost întabulată în evidenţele de publicitate imobiliară. Prin hotărâre penală I.I. a fost condamnat la 8 ani de temniţă grea dispunându-se şi confiscarea averii. În aceste condiţii, autorului reclamantului nu îi erau aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950.
Prin sentinţa civilă nr. 386 S din 17 octombrie 2003 Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a constatat că imobilul situat în Braşov, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil. A desfiinţat în parte Decizia nr. 56 din 19 octombrie 2001 emisă de pârâta SC R. SRL Braşov în sensul că a înlăturat dispoziţia cuprinsă în alin. (3) al art. 2 privitor la faptul că restituirea imobilului este condiţionată de plata către chiriaşi a sumei de 71.684 lei, reactualizată la data plăţii. A modificat prima parte a art. 4 din Decizia sus menţionată în sensul că a stabilit valoarea estimativă a părţii din imobil pentru care se oferă despăgubiri ca fiind de 2.180.183.213 lei. Au fost respinse celelalte pretenţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că într-un proces anterior, finalizat prin Decizia civilă nr. 142 din 13 februarie 1998 a Curţii de Apel Braşov, s-a stabilit irevocabil că I.V. este succesoarea lui I.I. iar V.V. este succesor testamentar al lui I.V.
Într-o nouă acţiune introdusă de acelaşi reclamant a fost reţinută autoritatea de lucru judecat întemeiată pe hotărârea pronunţată în primul litigiu.
În privinţa petitelor relative la constatarea faptului că imobilul a fost preluat de stat în temeiul unei hotărâri penale prin confiscarea averii defunctului I.I.; la constatarea faptului că naţionalizarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu a mai avut obiect; la rectificarea cărţii funciare şi a faptului că defuncţii I.I. şi V. au edificat pe teren o construcţie înainte de anul 1949 există o statuare jurisdicţională ce are valoarea unei prezumţii legale absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ.
Antecesorul reclamantului era, la data naţionalizării imobilului în litigiu general pensionar, astfel încât îi erau aplicabile prevederile art. II din decret, preluarea fiind făcută fără titlu valabil.
Cât priveşte constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 6223/2000 a Judecătoriei Braşov a fost admisă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.R. şi soţia acestuia şi s-a constatat că aceştia sunt proprietarii apartamentului situat în imobilul în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 23658 din 7 aprilie 1998. Această constatare jurisdicţională a intrat în puterea lucrului judecat, pârâtul putându-se prevala în prezentul litigiu dea ea.
Nu a fost dovedită reaua-credinţă a pârâtei N.S. la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Această parte a încheiat actul translativ de proprietate cu persoana care figurează în evidenţele de publicitate imobiliară ca fiind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare proprietar tabular al imobilului era statul şi nu era notată în evidenţele de publicitate vreo acţiune în rectificare de C.F. şi nici nu s-a făcut dovada că la acea dată N.S. cunoştea despre existenţa pe rolul instanţelor a unei astfel de acţiuni.
Decizia nr. 56/2001 emisă de R. SRL Braşov este nelegală întrucât Legea nr. 10/2001 nu conţine nici o prevedere din care să rezulte posibilitatea condiţionării restituirii părţii din imobil deţinută cu chirie contra unei sume de bani decât în cazurile prevăzute de art. 49. Valoarea estimativă a părţii din imobil ce nu se restituie în natură a fost stabilită prin expertiză, însă instanţa nu are competenţă în materia stabilirii, cuantificării şi acordării despăgubirilor băneşti, aceste atribuţii revenind altor organe ale statului.
Apelurile declarate de reclamant şi de pârâţii persoane fizice au fost respinse prin Decizia civilă nr. 267 Ap. din 31 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat, cu privire la apelul reclamantului, că prima instanţă nu a omis să se pronunţe asupra petitului 5 din acţiune, ci l-a respins cu motivarea că asupra acestui capăt de cerere, ca şi asupra altora din acţiunea introductivă, există o statuare jurisdicţională cu valoarea unei prezumţii legale absolute potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ. Faptul că prin dispozitiv s-au respins „restul pretenţiilor" nu constituie o nepronunţare asupra unui capăt de cerere, atâta timp cât acesta este analizat în considerente. De altfel, identificarea şi întabularea construcţiei s-a realizat în cartea funciară ca urmare a cererii reclamantului, după cum rezultă din extrasul C.F. aflat la fila 189 dosar fond. Din acelaşi extras rezultă că nu este întemeiată nici critica privitoare la nepronunţarea asupra terenului, atâta timp cât acesta este evidenţiat în cartea funciară în lotul nr. 1 care îl are ca proprietar pe reclamant.
Relativ la reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători, deşi a afirmat că aceasta reiese din probele de la dosar, apelantul nu indică ce probe au fost omise în analiza primei instanţe şi care ar fi putut duce la această concluzie, ci face afirmaţii generale, fără trimitere la acte sau file din dosarul de fond. Contractele au fost încheiate după finalizarea proceselor relative la titlul statului, după obţinerea unei hotărâri irevocabile, ceea ce denotă că chiriaşii au depus diligenţe şi au aşteptat încheierea ciclului procesual pentru a fi siguri că vor cumpăra de la adevăratul proprietar. Din notificările depuse la dosar nu reiese data certă la care acestea au fost expediate pârâţilor, aşa încât ele nu pot constitui o dovadă a relei-credinţe.
Cât priveşte apelul pârâţilor, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a respins capătul de cerere privitor la menţinerea hotărârii penale ca titlu valabil de preluare a statului, reţinând prezumţia puterii lucrului judecat în temeiul art. 1200 pct. 4 C. civ.
Decizia instanţei de apel a fost recurată atât de către reclamant cât şi de către pârâţii P.R. şi N.S.
În recursul reclamantului, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ., sunt reluate, practic, criticile formulate împotriva sentinţei, arătându-se că Decizia este nelegală întrucât ambele instanţe nu s-au pronunţat asupra petitului nr. 5 din acţiunea introductivă privind constatarea faptului că defuncţii I.I. şi V. au edificat înainte de anul 1949 o construcţie pe terenul situat în Braşov.
Ambele instanţe au omis să se pronunţe asupra petitului nr. 9 din acţiunea introductivă prin care s-a solicitat completarea Deciziei nr. 56/2001 cu restituirea în natură şi a terenului în suprafaţă de 3955, 60 mp. Păstrând sentinţa prin care instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere, instanţa de apel a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului şi s-a refuzat analizarea dreptului său de a primi întreaga suprafaţă de teren. Instanţa de apel s-a folosit de un extras de carte funciară aflat la fila 189 dosar fond care nu mai este valabil, întrucât acea înscriere de C.F. a fost anulată de Tribunalul Braşov, în urma unei decizii definitive.
Cât priveşte petitul 7 privitor la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţele au reţinut greşit că aceştia au fost de bună-credinţă deoarece trebuiau să facă un minim de verificări, iar menţiunea din cartea funciară, privind dreptul de proprietate al statului asupra imobilului revendicat nu este suficientă în dovedirea bunei credinţe a acestora.
Părţile au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut este proprietatea antecesorilor reclamantului, fapt pentru care aceste contracte au o cauză ilicită.
Recursul pârâţilor, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează următoarele critici:
Instanţele au nesocotit prevederile art. 1201 C. civ. atunci când au acceptat să repună în discuţie o chestiune care îşi găseşte rezolvarea judiciară irevocabilă.
Prin sentinţa civilă nr. 9891 din 5 iulie 1995 a Judecătoriei Braşov a fost admisă acţiunea prin care reclamantul V.V. a solicitat să se constate că este moştenitor testamentar al defuncţilor I.I. şi I.V.A., să se constate că defuncţii au construit pe terenul situat în Braşov, o casă familială cu parter şi etaj şi garaj; să se constate că prin Decizia penală nr. 123/1949 a Curţii Bucureşti s-a dispus confiscarea averii defunctului I.I. şi prin urmare, aplicarea Decretului nr. 92/1950 asupra imobilului în litigiu a rămas fără obiect, să se dispună modificarea înscrierii în C.F. în sensul trecerii imobilului în proprietatea statului ca efect al confiscării în temeiul deciziei penale şi radierea menţiunii trecerii imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi întabularea dreptului de proprietate al reclamantului.
Tribunalul Braşov a admis apelul împotriva acestei sentinţe şi a schimbat-o în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Prin Decizia civilă nr. 142 din 13 februarie 1998 a Curţii de Apel Braşov a fost admis în parte recursul reclamantului şi au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la constatarea că I.V. este succesoarea defunctului I.I. precum şi la constatarea că reclamantul este legatar testamentar al defunctei I.V., menţinându-se restul dispoziţiilor vizând desfiinţarea sentinţei.
Ignorând prezumţia absolută de putere de lucru judecat, reclamantul cere iar să se constate inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 la persoana autorului său cu privire la imobilul în litigiu.
Întrucât în etapa recursului reclamantul a decedat, poziţia sa procesuală a fost transmisă moştenitorilor V.G.D., V.V., V.L., V.D., V.O.M.
Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate şi în raport de dovezile administrate în primă instanţă, Înalta Curte a apreciat că acestea nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
1. Recursul reclamantului.
Ambele instanţe s-au pronunţat asupra cererii având ca obiect constatarea faptului că autorii reclamantului au edificat înainte de anul 1949 o construcţie pe terenul în litigiu.
Astfel, prima instanţă a reţinut că în privinţa acestui petit există o statuare jurisdicţională ce are valoarea unei prezumţii legale absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 C. civ., decurgând din existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care a mai fost analizată această chestiune. La rândul ei, instanţa superioară de fond a înlăturat acest motiv de apel, arătând că prima instanţă a făcut aplicarea art. 1200 pct. 4 C. civ. Neanalizarea pe fond a acestei cereri şi în litigiul de faţă nu a fost de natură să-l prejudicieze pe reclamant, de vreme ce pârâţii nu s-au apărat în sensul că autorii reclamantului nu ar fi edificat pe teren construcţia menţionată.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la neanalizarea petitului 9 având ca obiect terenul în suprafaţă de 3955,60 mp. Reclamantul a arătat că în mod greşit instanţa de apel a luat în considerare extrasul de carte funciară de la fila 189 din dosarul de fond cu motivarea că acesta nu mai este valabil, înscrierea fiind anulată de Tribunalul Braşov, dar nu a administrat dovezi în acest sens. La dosar a fost depus un extras de carte funciară din 27 iunie 2002 (fila 263 dosar primă instanţă) şi extrasul de carte funciară din 16 decembrie 2002 luat în considerare de instanţa de apel (fila 189). Or, într-adevăr în acest extras figurează reclamantul în calitate de proprietar al terenului.
Cât priveşte criticile privitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de recurs a reţinut că reclamantul a formulat această cerere la 27 noiembrie 2002. Or, în condiţiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, în forma după republicare, acţiunea în anulare a actelor de înstrăinare putea fi introdusă până la data de 14 august 2002. În aceste condiţii, criticile privitoare la modul în care instanţele de fond au apreciat buna-credinţă a cumpărătorilor nu sunt întemeiate, soluţia de respingere a acestui capăt de cerere urmând a fi păstrată;
2. Recursul pârâţilor.
Potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, republicată, persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a legii li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile acestei legi.
Drept urmare, prin voinţa expresă a legiuitorului a fost înlăturată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în această materie, persoanele îndreptăţite putând apela din nou la concursul autorităţii judecătoreşti pentru a obţine măsuri reparatorii în sistemul legii speciale.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele menţionate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul V.V., a cărui calitate procesuală a fost transmisă moştenitorilor V.G.D., V.L., V.D., V.O.M. şi V.V., şi pârâţii N.S. şi P.R. împotriva deciziei civile nr. 267 Ap. din 31 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3919/2004. Civil. Brevete. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2609/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
