ICCJ. Decizia nr. 3256/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3256
Dosar nr. 9361/2004
Şedinţa de la 21 aprilie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 854 din 20 decembrie 2000, Tribunalul Constanţa a admis cererea formulată de reclamantul A.G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local Eforie, Oraşul Eforie prin primar, SC C.S. 2000 SA şi SC C. SA şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 600 mp teren, situată în intravilanul oraşului Eforie Sud, în parcela 768 din zona parcelară a oraşului.
Cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, raportând dispoziţiile art. 480-481 C. civ. la situaţia de fapt din prezenta cauză, se constată că pârâţii nu deţin un titlu de proprietate legitim, deoarece sentinţa civilă nr. 1569/1961 a Tribunalului Popular Constanţa, care nu a fost comunicată proprietarului, nu a produs efecte.
Reţine instanţa de fond, că reclamantul a făcut dovada calităţii de proprietar a autorilor săi, pentru suprafaţa de teren care face obiectul procesului, iar terenul poate fi restituit, pentru că nu este afectat de detalii de sistematizare. Instalaţia solară amplasată de SC C. SA este într-o fază avansată de uzură şi nu funcţionează de doi ani.
Se mai reţine, că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit art. 36 pct. 1 din Legea nr. 18/1991, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor, care sunt în administrarea primăriilor, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 169/C din 7 mai 2001, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Eforie, a admis apelurile declarate de pârâţii Consiliul local Eforie, Oraşul Eforie prin primar şi SC C.S. 2000 SA Eforie Sud, a admis excepţia inadmisibilităţii, a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea formulată de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 627 din 19 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza Curţii de Apel Constanţa, pentru rejudecarea cererii de apel.
Rejudecând cererea de apel, Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 243/C din 15 decembrie 2003, a admis apelurile declarate de pârâţii Consiliul local Eforie, Oraşul Eforie prin primar şi SC C.S. 2000 SA Eforie Sud, a schimbat în tot hotărârea apelată şi a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul pentru dovedirea dreptului său de proprietate a invocat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1177/32/1958, iar pârâţii au opus reclamantului sentinţa civilă nr. 1569/1961 pronunţată de fostul Tribunal Popular al oraşului Constanţa, în aplicarea Decretului nr. 111/1951.
Reţine instanţa de apel, că în cadrul acţiunii în revendicare reclamantul trebuie să facă dovada că este proprietarul bunului revendicat şi că bunul se află în posesia nelegitimă a pârâtului. In cauză însă, terenul în suprafaţă de 600 mp, situat în localitatea Eforie, a trecut în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 1569 din 20 aprilie 1961 a Tribunalului Popular al oraşului Constanţa, deoarece a fost abandonat din anul 1957. Deşi măsura preluării bunului în baza Decretului nr. 111/1951 este abuzivă, în raport cu legea fundamentală şi Legea nr. 10/2001, preluarea a avut la bază un titlu şi s-a întemeiat pe o prevedere legală în vigoare la momentul preluării. Hotărârea judecătorească s-a pronunţat în contradictoriu cu fostul proprietar care avea domiciliul în Bucureşti, cu domiciliu înscris şi în contractul de vânzare cumpărare nr. 1177/32/1958, iar reclamantul a susţinut că această hotărâre nu a fost comunicată, fără să conteste menţiunile privitoare la domiciliul pârâtului şi nu a făcut dovada achitării taxelor şi impozitelor aferente, până la momentul pronunţării hotărârii.
După preluare, terenul a fost afectat de construcţii cu caracter definitiv, captatori solari pentru prepararea apei calde de consum, lucrări executate în baza autorizaţiei nr. 5701 din 5 septembrie 1986, care până în prezent nu au fost amortizate.
Se mai reţine, că împotriva hotărârii s-a declarat recurs după expirarea termenului legal, la un interval de 8 ani, iar recurenţii nu au insistat în soluţionarea recursului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că hotărârea judecătorească, dată în baza Decretului nr. 111/1951, constituie titlu legal de proprietate al pârâţilor.
Susţine recurentul, că această hotărâre nu este definitivă, că obligaţi să facă dovada comunicării ei erau pârâţii şi că nu a avut ca efect constituirea dreptului de proprietate în favoarea statului. De aceea, statul nu are titlu valabil de proprietate, iar singurul titlu valabil este cel care atestă dreptul de proprietate al autorilor săi.
Recurentul mai susţine că terenul nu este afectat de detalii de sistematizare, cum greşit se reţine prin hotărârea atacată, iar instalaţia solară care a deservit numai căsuţele din incinta Campingului Cosmos este într-o stare avansată de uzură, nefiind în stare de funcţionare de cca 4 ani. Această instalaţie nu este o construcţie definitivă, „deoarece este alcătuită din captatori montaţi pe suporţi metalici pe parcaje".
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
Reclamantul a investit instanţa, la data de 22 martie 1999, cu o acţiune în revendicarea suprafeţei de 600 mp teren.
În acţiunile având ca obiect revendicarea, obligat să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra bunului revendicat este reclamantul, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată, însă în prezenta cauză reclamantul a făcut dovada că tatăl său a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1177/32 din 13 februarie 1958, iar pârâţii nu i-au opus un titlu valabil.
Instanţa de apel a reţinut că terenul care face obiectul procesului a fost preluat de stat cu titlu valabil, pentru că hotărârea judecătorească, dată în aplicarea Decretului nr. 111/1951, s-a pronunţat în contradictoriu cu proprietarul şi nu a fost desfiinţată.
Reclamantul recurent a invocat însă nelegalitatea titlului, iar faptul că pentru bunurile preluate în temeiul Decretului nr. 111/1951 trecerea în proprietatea statului era dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu titlu valabil, aşa cum s-a reţinut prin hotărârea atacată.
Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului impune concordanţa lui cu legile în vigoare la data preluării, iar instanţa, sesizată cu acţiunea în revendicare, poate stabili dacă preluarea s-a făcut în respectul deplin al actelor normative atunci în vigoare.
Or, prevederile Decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, deoarece reglementau trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân, iar conform instrucţiunilor M.F nr. 1529 din 2 aprilie 1963 erau fără stăpân bunurile în legătură cu care titularul lor necunoscut sau absent nu a făcut nici un act de administrare timp de 1 an. Acest decret a fost neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948, care în art. 8 consacra principiul recunoaşterii şi garantării proprietăţii particulare.
De aceea, hotărârea pronunţată în temeiul Decretului nr. 111/1951 nu constituie titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.
De altfel, în dispozitivul sentinţei civile nr. 1569 din 20 aprilie 1961, aflată la fila 3 din dosarul nr. 5600/1999 al Judecătoriei Constanţa, nu există menţiunea că hotărârea s-a dat în contradictoriu cu vreun pârât, iar în raport cu referatul aflat la fila 4 din acelaşi dosar, care atestă lipsa dosarului în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească de trecere a imobilului în proprietatea statului, corect prin sentinţa instanţei de fond s-a reţinut că nu s-a făcut dovada comunicării acestei hotărâri.
În privinţa construcţiilor aflate pe teren, conform constatărilor consemnate de expert în raportul de expertiză şi suplimentul la acest raport, cele patru căsuţe sunt provizorii, fără fundaţie şi în stare avansată de uzură, iar instalaţia solară de produs apa caldă, de asemenea este într-o stare tehnică de degradare avansată, nemaifiind în stare de funcţionare de doi ani.
Greşit reţine instanţa de apel că această instalaţie prepara apa caldă de consum în oraşul Eforie Sud, deşi la prima întrebare din interogatoriul aflat la fila 32 din dosarul instanţei de fond, pârâta SC C.S. 2000 SA Eforie Sud precizează că instalaţia deserveşte cu apă caldă numai căsuţele din camping în timpul sezonului.
Deoarece terenul care face obiectul procesului poate fi revendicat de reclamant ca succesor al fostului proprietar, iar pentru redobândirea bunului nu este necesară desfiinţarea prealabilă a hotărârii judecătoreşti pronunţată în temeiul Decretului nr. 111/1951, se va admite recursul declarat de reclamant.
Conform art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va fi modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâţii Consiliul local Eforie, Oraşul Eforie prin primar şi SC C.S. 2000 SA Eforie Sud şi se va păstra sentinţa apelată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva deciziei civile nr. 243 C din 15 decembrie 2003 pe care o modifică în sensul respingerii apelurilor declarate de pârâţii Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin primar şi SC C.S. 2000 SA Eforie Sud împotriva sentinţei civile nr. 854 din 20 decembrie 2000 a Tribunalului Constanţa, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3265/2004. Civil. Revendicare imobiliara.... | ICCJ. Decizia nr. 3215/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
