ICCJ. Decizia nr. 3321/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3321
Dosar nr. 31356/1/2004
Dosar nr. 10112/2004
Şedinţa publică din 30 martie 2006
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 8 noiembrie 2001, P.J., V.G. şi M.M. au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 22 din 8 octombrie 2001 emisă de S.I. Calafat. Prin această decizie s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 vizând restituirea în natură a imobilului din Calafat, compus din clădire cu 216 mp suprafaţă construită, şi terenul în suprafaţă de 793 mp pe care este edificată clădirea, cu motivarea că imobilul nu a fost preluat abuziv de stat în înţelesul Legii nr. 10/2001, ci a fost preluat, cu respectarea prevederilor Decretului nr. 224 /1955, în cadrul procedurii de executare silită pentru neplata impozitelor prevăzute de lege, vândut la licitaţie şi adjudecat de C.I. Calafat, care este un dobânditor de buna credinţă. Contestatorii au solicitat restituirea în natură a imobilului iar în subsidiar acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 275 din 28 mai 2003, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a respins contestaţia formulată de P.J., V.G. şi M.M. împotriva deciziei nr. 22 din 8 octombrie 2001 emisă de intimata S.I. Calafat cu privire la imobilul din Calafat.
A respins cererea reconvenţională în pretenţii formulată de intimata S.I. Calafat precum şi cererea de chemare în garanţie a STATULUI ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE formulată de aceeaşi intimată.
Pentru a decide astfel, instanţa de fond, verificând susţinerile şi apărările părţilor în baza probatoriului administrat în cauză, a reţinut că anterior, între acestea a mai existat un litigiu cu privire la acelaşi imobil din Calafat, respectiv o acţiune în revendicare formulată pe dreptul comun care a fost soluţionată definitiv şi irevocabil prin decizia nr. 165 din 3 februarie 1998 pronunţată de Tribunalul Dolj şi, respectiv decizia nr. 4821 din 16 septembrie 1998 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, în sensul respingerii ei (depuse la filele 30-36 din dosarul de fond). Instanţa de fond a reţinut că prin aceste hotărâri judecătoreşti s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că în cadrul procedurii de executare silită imobiliară care a avut ca temei Decretul nr. 224/1955 au fost respectate toate dispoziţiile acestui act normativ şi că nu s-a probat deposedarea abuzivă prin violenţă morală sau fizică, adjudecatara C.M.D. Calafat (devenită prin reorganizare S.I. Calafat) fiind un dobânditor de bună credinţă. Instanţa de fond, coroborând prezumţia legală a autorităţii de lucru judecat cu împrejurarea că în contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001 nu au fost invocate şi nu s-au probat aspecte de fapt noi care să tindă la demonstrarea unui caz de forţă majoră care să le fi împiedicat pe autoarele contestatorilor să achite impozitele pe care le datorau statului, a reţinut că imobilul în litigiu nu se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi a dispus în consecinţă.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin decizia nr. 680 din 31 martie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare, în baza aceloraşi considerente.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs contestatoarele P.J., V.G. şi M.M. , întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., contestatoarele au susţinut că deşi au învederat instanţelor de fond şi de apel faptul că procedura prevăzută de Decretul nr. 224/1951 prin care a fost preluat imobilul în litigiu nu a fost respectată pentru că, în esenţă: autoarele lor nu au avut cunoştinţă de înştiinţarea de plată nr. 995 din 31 ianuarie 1955, nu s-a arătat din ce sursă provine debitul pentru care s-a aplicat sechestrul fiscal, nu s-a emis avertisment de plată, procesul verbal de sechestru nr. 35 din 27 iulie 1955 a fost încheiat pentru un debit mai mare decât cel menţionat în înştiinţarea de plată, de un agent fiscal deşi art. 3 alin. (2) din decret prevedea că sechestrarea averii imobiliare se face de un inspector financiar, încuviinţarea vânzării s-a dispus prin două hotărâri judecătoreşti în care au figurat ca debitori M.Ş. şi M.I. deşi moştenitoarea acestuia din urmă era M.E., au fost încălcate şi dispoziţiile art. 12 şi art. 16 din decret, imobilul fiind adjudecat pentru suma de 19.100 lei deşi debitul era de 7534 lei, totuşi, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au considerat că prevederile Decretului nr. 224/1951 au fost respectate şi că preluarea imobilului s-a făcut legal, cu titlu valabil.
Instanţele de fond şi apel au fost criticate totodată pentru că au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi „au schimbat natura juridică a acţiunii întemeiată pe prevederile art. 1-2 lit. d) şi art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi art. 166 C. proc. civ. raportat la art. 1201 C. civ.” , aplicând din oficiu „prezumţia” de autoritate de lucru judecat fără a o pune în discuţia părţilor şi că, deşi instanţele au recunoscut că nu există autoritate de lucru judecat ci „prezumţia” lucrului judecat, în cauză nu operează excepţia autorităţii de lucru judecat şi cu atât mai mult „prezumţia” de lucru judecat, în raport de prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., contestatoarele au susţinut că deşi au solicitat administrarea unei expertize prin care să se verifice registrele fiscale din anul 1954/1955 precum şi a unei expertize grafologice cu privire la semnătura autoarei M.E. de pe procesul verbal nr. 35/1955, totuşi aceste probe au fost respinse deşi erau concludente şi esenţiale în soluţionarea cauzei.
Recursul este nefondat pentru considerentele care preced.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi pentru cele preluate de stat în baza legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite [art. 1 alin. (1)], consacrând principiul restituirii în natură al acestora.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate abuziv se înţelege „imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”.
Totodată, potrivit pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003, la art. 2 alin. (1) lit. d) din lege cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor se referă fie la "neplata impozitelor din motive independente de voinţa proprietarului", acestea putând fi: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forţată în unităţi sanitare, fuga din ţară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziţiei faţă de regimul comunist, incidenţa unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, fie la cazul imobilelor "considerate a fi fost abandonate în perioada de referinţă în baza unor dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti"; în acest caz persoana care invocă această situaţie trebuie să depună acte doveditoare din care să rezulte în mod direct sau indirect o legătură de cauzalitate cu abandonul proprietăţii”.
Instanţa de fond, prin sentinţa confirmată de instanţa de apel, în mod legal a constatat că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor al căror regim juridic este reglementat de art. 2 alin. (4) al Legii nr. 10/2001 .
Astfel, instanţele nu puteau ignora o situaţie de fapt stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care a fost soluţionată o acţiune în revendicare a aceluiaşi imobil şi prin care s-a statuat că imobilul nu a trecut abuziv în proprietatea statului ci în cadrul procedurii de executare silită pentru neplata impozitului, conform Decretului nr. 244/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului, cu respectarea prevederilor acelui act normativ, fiind vândut la licitaţie şi adjudecat de C.M.D. Calafat (antecesoarea intimatei S.I. Calafat) , care a oferit şi ulterior a achitat cel mai mare preţ dintre ceilalţi participanţi la licitaţie (cooperativa M. şi C.), fiind astfel dobânditor de buna credinţă al imobilului pe care l-a stăpânit continuu şi netulburat, cu titlu de proprietar ( la filele 20-25 din dosarul de fond fiind depuse procesul verbal de sechestru nr. 35 din 27 iulie 1955, sentinţa civilă nr. 1294 din 1 septembrie 1955 a Tribunalului Popular al Raionului Calafat de încuviinţare a executări silite imobiliare, foaia de licitaţie nr. 8375 din 12 noiembrie 1955 de stabilire a rezultatului licitaţiei, decizia nr. 1963 din 28 februarie 1956 a secţiunii Financiare a Raionului Calafat, de aprobare a vânzării imobilului, proces verbal din 28 februarie 1956 de predare a imobilului către adjudecatara C.M.D. din Calafat).
Nu pot fi primite susţinerile recurentelor-contestatoare în sensul că instanţele ar fi aplicat din oficiu „prezumţia” de autoritate de lucru judecat fără a o pune în discuţia părţilor întrucât această obligaţie ar fi subzistat în sarcina instanţei în condiţiile în care soluţionarea cauzei s-ar fi făcut exclusiv prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţie de fond, absolută şi dirimantă, or cu privire la această excepţie instanţele au reţinut că nu operează în speţă.
Examinând considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel care a confirmat sentinţa instanţei de fond, reiese că speţa dedusă judecăţii a fost examinată şi soluţionată în baza întregului probatoriu administrat în cauză, din care nu a rezultat însă existenţa nici uneia dintre situaţiile care să poată face posibilă aplicarea art. 2 alin. (1) lit. d) al Legii nr.10/2001, şi că astfel fiind, în mod legal s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1200 alin. (4) C. civ., prezumţia puterii de lucru judecat fiind o prezumţie legală, cu forţă probantă, legată de efectul substanţial al hotărârii judecătoreşti potrivit căruia o situaţie de fapt stabilită şi încadrată în normele de drept, printr-o hotărâre judecătorească, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, conduită impusă de principiile pe care se bazează procesul civil şi raportul de drept civil, caracterizat prin stabilitate şi respectarea consecvenţei în judecată.
Instanţele de fond şi apel corect au constatat că, prin demersul lor juridic, contestatoarele nu au susţinut şi nici dovedit existenţa vreunui motiv independent de voinţa autoarelor lor, în sensul legii, care să justifice neplata impozitelor datorate pentru imobilul pe care l-au avut în proprietate ci au contestat modul în care s-a desfăşurat executarea silită asupra imobilului, raportat la dispoziţiile Decretului nr. 224/1951 precum şi la valabilitatea titlului de proprietate al intimatei, aspecte asupra cărora s-a statuat definitiv şi irevocabil într-un litigiu anterior.
Aceasta în pofida faptului că în prezenta cauză contestatoarele, în temeiul Legii nr. 10/2001, aveau posibilitatea de a invoca şi face dovada existenţei vreuneia dintre situaţiile exemplificativ enumerate de pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, deci a vreunuia dintre cazurile de forţă majoră menite să împiedice îndeplinirea obligaţiilor legale ale proprietarului, pentru a atrage astfel incidenţa art. 2 alin. (1) lit. d) al legii, lucru care însă nu s-a întâmplat.
Este adevărat că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 persoanele îndreptăţite, precum şi persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei legi.
Dar cum în raportul juridic dedus judecăţii nu au fost invocate aspecte de fapt şi de drept noi, care n-au fost supuse examinării şi controlului judiciar al instanţelor care s-au pronunţat definitiv şi irevocabil în litigiul anterior cu privire la revendicarea imobilului, legal instanţele de fond şi apel au constatat că cererea contestatoarelor nu este întemeiată.
Nici critica recurentelor-contestatoare în sensul că instanţele au respins cererea de administrare a unei expertize care să verifice registrele fiscale din anul 1954/1955 precum şi a unei expertize grafologice care să certifice dacă semnătura de pe procesul verbal nr. 35/1955 îi aparţine sau nu autoarei M.E. şi că astfel, ar fi incident art. 304 pct. 10 C. proc. civ. (în prezent abrogat prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005) , nu poate fi primită întrucât acest text de lege vizează situaţia în care instanţa nu se pronunţă asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ceea ce nu este cazul în speţă, cu atât mai mult cu cât aceste susţineri sunt infirmate de chiar actele şi lucrările dosarului din care nu reiese că s-ar fi formulat asemenea cereri, apărătorul contestatoarelor învederând doar, cu prilejul dezbaterilor asupra apelului, că nu poate prezenta acte noi care să permită instanţei efectuarea unei analize comparative privind semnătura lui M.E. (fila 48 dosar apel).
Având în vedere temeiurile care preced, se constată că decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorii P.J., V.G. şi M.M. împotriva deciziei nr. 680 din 31 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2189/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
