ICCJ. Decizia nr. 3760/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3760
Dosar nr. 31815/1/2004
10343/2004
Şedinţa publică din 12 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 7 octombrie 2002 reclamanţii P.M.C., P.P.L. şi P.G., în calitate de moştenitori ai defunctului A.R. au chemat în judecată pe pârâţii Institutul Naţional de Studii şi Strategii privind Problemele Persoanelor cu handicap şi Ministerul Educaţiei Naţionale cerând să se constate că sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, şi inexistenţa unui drept de proprietate asupra acestui bun al Statului Român pe care pârâţii îl deţin în mod abuziv şi, totodată, pârâţii să fie obligaţi să le lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (fila 79).
În motivarea cererii reclamanţii arată că mobilul în litigiu a fost construit de autorul lor A.R. fiind luat în evidenţă fiscală prin procesul verbal nr. 301 din 15 februarie 1933 cu destinaţia de locuinţă pentru ca, ulterior, că fie închiriat Primăriei Municipiului Bucureşti, sector II Negru pentru a fi folosit de Şcoala Primară de fete nr. 22.
Susţin reclamanţii că la data de 11 februarie 1949, în mod abuziv, imobilul a fost preluat, în baza art. I şi art. II din Decretul nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general de stat şi că, deşi au notificat Primăriei Municipiului Bucureşti, în procedura Legii nr. 10/2001, cererea prin care au solicitat retrocedarea bunului nu au primit nici un răspuns.
Prin sentinţa civilă nr. 612 din 27 iunie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru care a respins acţiunea.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii cererii deduse judecăţii.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanţii au investit instanţa cu judecata unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. fără a depune un titlu care să ateste dreptul de proprietate al autorului lor, A.R., cu privire la suprafaţa de 635 mp teren, drept care se impunea a fi dovedit cu atât mai mult cu cât asupra imobilului în litigiu în cartea funciară a fost înscris, în baza procesului-verbal din 7 decembrie 1942, atât asupra construcţiei cât şi a terenului, în baza art. 57 din Legea pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului normal şi primar, dreptul de proprietate în favoarea statului.
A reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au făcut dovada existenţei unui interes legitim referitor la capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate şi constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al statului.
Prin Decizia civilă nr. 692/A din 18 decembrie 2003 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de reclamanţi, a anulat sentinţa primei instanţe şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
În motivarea deciziei s-a reţinut că reclamanţii, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 20054 din 11 august 1922, au dovedit că autorul lor a dobândit în proprietate terenul în litigiu pe care, ulterior, în baza autorizaţiei nr. 764/C din 7 octombrie 1922, emisă de Primăria Oraşului Bucureşti, Direcţiunea Arhitecturii, a edificat o construcţie pentru care a figurat ca plătitor de impozite până în anul 1950, caz în care reclamanţii au calitate procesuală activă în cauza dedusă judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 371/A din 26 februarie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
În motivarea deciziei s-a reţinut că în cauza dedusă judecăţii nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 deoarece act normativ se aplică doar imobilelor preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului anterior datei de 6 martie 1945, concluzie determinată de faptul că, prin procesul verbal din 7 decembrie 1942, dreptului de proprietate asupra acestui imobil a fost înscris în cartea funciară în favoarea statului, înscriere care avea efectul constitutiv de drepturi prevăzut de art. 26 din Legea nr. 115/1938.
A reţinut instanţa de apel că apărarea reclamanţilor, în sensul că imobilul a fost preluat de stat la 11 februarie 1949, când Ministerul Învăţământului Public a solicitat şi obţinut înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie în favoarea statului, deşi „exactă în formă nu poate fi primită în fond" deoarece o asemenea înscriere se realizase şi anterior, în anul 1942.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii invocând incidenţa art. 304 pct. 8,9 şi 10 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanţii arată că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut efectul constitutiv de drepturi al înscrierilor din cărţile funciare provizorii şi a aplicat dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 privind unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare unui bun situat pe teritoriul de sud (Municipiul Bucureşti) al României, care a rămas în sistemul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare guvernat de Codul civil.
Mai mult, susţin recurenţii că procesul verbal preliminar întocmit de judecătorul delegat cu întocmirea cărţilor funciare provizorii nu poate valora titlu de proprietate pentru stat şi că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, atribuindu-i o asemenea valoare juridică în lipsa unei intabulări a dreptului, în baza unui titlu valabil, într-o carte funciară definitivă şi publică.
Totodată, recurenţii arată că instanţa de apel a ignorat probatoriul cu care au dovedit că imobilul a fost închiriat statului pe perioada 1942-1950, după care acesta l-a preluat în mod abuziv, fără vreun titlu, caz în care în speţă erau incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
Prin Legea nr. 10/2001, invocată de reclamanţi drept temei juridic al cererii deduse judecăţii, a fost reglementat regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Referitor la imobilul situat în Bucureşti reclamanţii au dovedit că bunul a fost proprietatea autorului lor A.R., terenul fiind dobândit prin cumpărare în anul 1922 iar clădirea fiind construită de acesta în anii 1922-1933.
Cât priveşte momentul preluării imobilului în patrimoniul statului, Înalta Curte constată că acesta a intervenit după data de 6 martie 1945.
Astfel, în ţara noastră, până la intrarea în vigoare a Legii nr nr. 7/1996, au existat două sisteme de publicitate a dobândirii drepturilor reale imobiliare şi anume sistemul publicităţii personale (al registrelor de inscripţiuni transcripţiuni) aplicabil în Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea şi sistemul publicităţii reale (al cărţilor funciare) aplicabil în Transilvania şi nordul Moldovei, acesta din urmă fiind guvernat, printre altele, şi de principiul publicităţii absolute.
Prin Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare s-a procedat, aşa cum rezultă din titlu, la unificarea dispoziţiilor legale privind acest sistem de publicitate iar dispoziţiile sale urmau să intre în vigoare conform art. 147, în Transilvania şi Bucovina, zone în care se aplica deja acest sistem de publicitate, o dată cu codul civil unificat iar în Vechiul regat şi Basarabia, zone în care se aplica sistemul publicităţii personale dar în care se voia a fi extins cel al publicităţii reale, potrivit dispoziţiilor art. 148-183, adică după finalizarea lucrărilor pentru întocmirea cărţilor funciare.
În zona în care este situat imobilul în litigiu, Municipiul Bucureşti, deşi s-au început lucrările de măsurătoare parcelară şi de înfiinţare a cărţilor funciare provizorii care, în baza Legii nr. 242 din 12 iulie 1947 urmau să fie transformate în cărţi de publicitate funciară, operaţiunea nu a mai fost finalizată, adică astfel de cărţi funciare, definitive, nu s-au mai înfiinţat, imobilele rămânând supuse regimului de publicitate prin registrele de transcripţiuni-inscripţiuni imobiliare.
Sub acest aspect, cele reţinute de instanţa de apel cu trimitere la dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, inclusiv la efectul constitutiv de drept real al intabulării, sunt eronate atâta timp cât nu ne aflăm în prezenţa unui imobil aflat în sistemul de publicitate al cărţilor funciare.
În acest context al analizei se impune a se constata ca fiind greşită şi concluzia aceleiaşi instanţe cu privire la efectul unei înscrieri provizorii care, chiar şi în regimul de publicitate personală, poate avea ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin această înscriere, conform art. 47 din Decretul-lege nr. 115/1938 ,"numai sub condiţiunea şi în măsura justificării ei".
Aşa fiind, prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului-lege nr. 115/1938, instanţa de apel a reţinut că înscrierea „în cartea funciară provizorie a Municipiului Bucureşti" a dreptului de proprietate în favoarea statului, în conformitate cu art. 57 din Legea nr. 2184 din 26 mai 1939, în baza procesului verbal întocmit la data de 7 decembrie 1942 de judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de înfiinţare a cărţilor funciare, ar fi avut ca efect dobândirea de stat a unui drept tabular, în sensul art. 17 din Decretului-lege nr. 115/1938, atâta timp cât, în această localitate, cărţile funciare nu s-au mai înfiinţat iar dobândirea drepturilor reale imobiliare a rămas supusă sistemul publicităţii personale reglementată prin dispoziţiile Codului civil.
Împrejurarea că statul nu dobândise în mod valabil un asemenea drept la data mai sus arătată este demonstrată şi de faptul formulării de către Ministerul Învăţământului Public din Republica Populară Română (fila 9) a unei a doua cereri de înscriere a dreptului de proprietate în favoarea statului în cartea funciară provizorie prin adresa nr. 327102/12544/1948, adresă prin care Ministrul Învăţământului Public aprecia că măsura s-ar justifica în baza „dispoziţiilor art. I şi art. II din Legea nr. 176/1948 şi pe acelea ale art. 51 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 266 din 27 septembrie 1948 (...) completat cu art. 711 pct. 1 şi 3 C. proc. civ.„ (fila 10, dosar fond).
Totodată, prin înscrisurile depuse la dosar reclamanţii au dovedit că, inclusiv în anul 1946, imobilul în litigiu a făcut obiectul contractul de închiriere nr. 5785/642/AS din 26 iunie 1946, intervenit între Primăria sectorului II Negru şi moştenitorii defunctului R.A. pe un termen prelungit de la 23 aprilie 1946 şi până la 23 aprilie 1948 şi pentru o chirie de 412.620 lei, plătibilă semestrial anticipat, contract înregistrat sub nr. 1834/916/1947 la Administraţia Financiară şi transcris, sub nr. 643/11.02.1949, în registrul de transcripţiuni-inscripţiuni imobiliare de pe lângă Tribunalul Ilfov, secţia I civilă şi comercială, fapt de natură să probeze că statul recunoştea şi accepta dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea celor de la care închiria.
Ca atare, cum moştenitorii proprietarului A.R. au fost deposedaţi de către stat de imobilului în litigiu în anii 1948 -1950, adică după data de 6 martie 1945, deposedarea cade în sfera de aplicaţie a Legii nr. 10/2001 şi reclamanţii sunt îndreptăţiţi să apeleze la procedura instituită prin acest act normativ.
Aşa fiind, în mod eronat instanţele de fond au respins cererea dedusă judecăţii, în primă instanţă, motivat de lipsa calităţii procesuale active iar, în apel, de faptul că bunul nu ar cădea sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în raport de momentul deposedării.
Cum, pentru considerentele menţionate, şi care au fost greşit reţinute, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au intrat în cercetarea fondului, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârile date în cauză şi va trimite pricina la prima instanţă pentru evocarea fondului procesului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii P.M.C., P.P.L. şi P.G. împotriva deciziei civile nr. 371/A din 26 februarie 2004 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia menţionată şi Decizia civilă nr. 692/A din 18 decembrie 2003 pronunţată de aceeaşi instanţă precum şi sentinţa civilă nr. 612 din 27 iunie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti pentru soluţionare în prima instanţă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 12 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3800/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3634/2004. Civil → |
|---|
