ICCJ. Decizia nr. 3881/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3881
Dosar nr. 44253/1/2004
nr. vechi 21554/2004
Şedinţa publică din 14 aprilie 2006
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 67 din 5 ianuarie 2004, contestatorul C.T. a solicitat în contradictoriu cu Primăria Municipiului Ploieşti anularea dispoziţiei nr. 8603 din 5 decembrie 2003 emisă de Primar şi restituirea în natură a terenului situat în Ploieşti.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că în mod greşit a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului de la adresa sus-menţionată, având în vedere că imobilul a aparţinut mamei contestatorului, C.J., aceasta primindu-l cu titlu de dotă de la autorul său A.P.I. care, la rândul său, l-a dobândit prin cumpărare de la numita A.N., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 17 martie 1947.
Prin sentinţa civilă nr. 43/1955 a fostului Tribunal popular al oraşului Ploieşti, terenul de la nr. 38 a fost trecut în proprietatea statului, care ulterior l-a închiriat unei alte persoane.
S-a arătat că această preluare a imobilului de către stat s-a realizat în mod abuziv, astfel încât se impune restituirea bunului.
În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie, în interesul intimatei, numitul N.D. care a solicitat respingerea cererii reclamantului întrucât terenul a cărui restituire acesta o cere a aparţinut altei persoane (M.V.) care nu are nici o legătură de rudenie cu reclamantul şi familia acestuia.
În realitate, terenul ce a aparţinut contestatorului se învecina cu cel care face obiectul cererii de chemare în judecată. Terenul în litigiu aparţine Primăriei Ploieşti şi a fost închiriat intervenientului încă din anul 1981, de când îl foloseşte în această calitate, plătind chiria aferentă.
Prin sentinţa civilă nr. 708 din 30 iunie 2004 Tribunalul Prahova a admis, în parte, contestaţia formulată (şi în mod corespunzător cererea de intervenţie în interesul pârâtei), a anulat dispoziţia atacată dispunând restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 280 mp situat în Ploieşti; a fost menţinută dispoziţia cu privire la respingerea cererii de restituire a terenului situat pe aceeaşi stradă, la nr. 38.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, potrivit probelor administrate, contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei sale A.J. numai cu privire la terenul din str. M. nr. 40.
În privinţa terenului în suprafaţă de 260 mp situat la nr. 38 de pe str. M., s-a constatat că acesta nu a aparţinut autoarei contestatorului, ci numitei M.V., de la aceasta fiind preluat în proprietatea statului, conform Decretului nr. 111/1951.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel contestatorul şi intimata Primăria Municipiului Ploieşti.
Contestatorul a criticat soluţia prin aceea că nu s-a dispus restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren, având în vedere că autorii săi au cumpărat în anul 1945 o suprafaţă de 545 mp, teren deţinut în fapt de numita M.V.; terenul a rămas în posesia familiei sale până în anul 1981, când intervenientul, prin mijloace nelegale, a închiriat parte din acesta.
Primăria Municipiului Ploieşti a formulat, de asemenea, critici în legătură cu suprafaţa de teren a cărei restituire s-a dispus, arătând că are încheiat cu intervenientul un contract de închiriere pentru o suprafaţă de 294 mp şi că din aceasta 29 mp i s-au atribuit nelegal contestatorului (prin includerea în terenul de 280 mp (restituit acestuia).
Ambele apeluri au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 2735 din 28 octombrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
În considerentele deciziei s-a reţinut că apelantul-contestator nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi decât în legătură cu o suprafaţă de 280 mp teren, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 6416/1947, ca şi din actul dotal întocmit la 15 iulie 1947, invocate drept titlu de către acesta în justificarea dreptului de proprietate. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul a fost identificat la adresa din str. M. nr. 40. Pentru restul terenului a cărui restituire s-a cerut s-a constatat caracterul neîntemeiat al pretenţiei apelantului şi pe cale de consecinţă, al criticii formulate, întrucât acesta a aparţinut unei alte persoane (M.V.) de la care imobilul a fost preluat în proprietatea statului.
Referitor la apelul Primăriei, s-a reţinut că este nefondat în condiţiile în care la dosar nu s-a depus nici un act care să ateste că suprafaţa de 294 mp teren la care se face referire ar constitui obiectul unui contract de închiriere.
Dimpotrivă, s-a constatat că din raportul de expertiză întocmit pe baza actelor prezentate de părţi şi a măsurătorilor din teren, rezultă că pe str. M. cele două suprafeţe de teren sunt situate la numere diferite: cea a apelantului-contestator, având o întindere de 280 mp, este situată la nr. 40, iar cea care a aparţinut numitei M.V. (fiind preluată de către stat) având o întindere de 260 mp, este situată la nr. 38.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambii apelanţi.
1. Primăria Municipiului Ploieşti a criticat soluţia pentru că nu a ţinut seama de existenţa contractului de închiriere nr. 28940/1999 prin care suprafaţa de 294 mp teren situat în str. M. nr. 38 a fost închiriată intervenientului N.D.
Obligând la restituirea terenului de 280 mp către contestator, instanţa a dispus şi asupra unei porţiuni (de 29 mp) din terenul aflat în administrarea Primăriei şi care a făcut obiect al contractului de închiriere încheiat cu intervenientul.
Considerentul instanţei potrivit căruia nu a fost probată existenţa contractului de închiriere invocat de Primărie este greşit, înscrisul constatator al acestei convenţii fiind depus la dosar încă de la judecata în primă instanţă.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurentul C.T.I. a criticat soluţia, susţinând caracterul nelegal al acesteia pentru că nu a dispus restituirea în întregime a terenului solicitat.
S-a arătat că, faţă de toate documentele prezentate în dosar, de refuzul nejustificat al Primăriei de a indica motivarea corectă şi completă a respingerii notificării, de refuzul acesteia de a prezenta înscrisurile necesare corectei rezolvări a cauzei, rezultă că aceasta a acţionat părtinitor ca reprezentant al administraţiei locale.
De asemenea, s-au făcut referiri la modalitatea „părtinitoare", în care administraţia a procedat la încheierea contractului de închiriere şi la împrejurarea că aceasta nu a comunicat menţiunile efectuate în legătură cu rolul fiscal al imobilului.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
- Critica Primăriei Municipiului Ploieşti în legătură cu ignorarea contractului de închiriere încheiat de aceasta cu numitul N.D., urmează să fie analizată de instanţă în condiţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Deci recurenta a indicat drept temei al recursului său dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această încadrare a criticilor s-a realizat în mod greşit, câtă vreme nemulţumirea vizează ignorarea din analiză a unui mijloc de probă.
Ca atare şi având în vedere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea căii de atac dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-un din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., urmează să se constate că legalitatea soluţiei este criticată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Potrivit textului de lege menţionat, admiterea recursului este posibilă, cu consecinţa modificării soluţiei, atunci când instanţa a ignorat din analiză un mijloc de probă hotărâtor în dezlegarea pricinii.
Susţinerea recurentei potrivit căreia a depus în probaţiune contractul de închiriere prin care dovedea faptul că a închiriat intimatului-intervenient o suprafaţă de 294 mp teren, situat în str. M. nr. 38, este corectă, înscrisul constatator al acestei convenţii regăsindu-se în dosarul primei instanţe (fila 84).
Din acest punct de vedere este greşit considerentul instanţei de apel, în sensul că la dosarul cauzei nu s-a depus nici un act care să ateste faptul că o suprafaţă de teren din str. M. nr. 38, a făcut obiectul contractului de închiriere.
În acelaşi timp însă, nu acesta a fost argumentul principal pentru care, respingându-se apelul Primăriei, a fost menţinută soluţia tribunalului, de obligare la restituirea în natură, către contestator, a terenului de 280 mp din str. M. nr. 40.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză (pe bază de măsurători la faţa locului şi luând în considerare titlurile de proprietate prezentate), cele două suprafeţe de teren sunt situate la numere diferite pe str. M., cel în privinţa căruia contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6416/1947 şi actului dotal întocmit la 15 iulie 1947) se află la nr. 40 şi este în suprafaţă de 280 mp; terenul care a aparţinut numitei M.V. (şi de la care statul l-a preluat, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951) se află situat la nr. 38 din str. M. şi este în suprafaţă de 260 mp.
Ca atare, câtă vreme contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi (drept a cărui determinare şi individualizare în teren s-a realizat potrivit raportului de expertiză efectuat), în mod legal, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa a dispus restituirea lui în natură.
Împrejurarea că pentru terenul situat la numărul alăturat (38) recurenta a încheiat contract de închiriere unei alte persoane nu poate constitui un impediment în redobândirea proprietăţii de către persoana îndreptăţită.
Locatorul poate pune la dispoziţie şi asigura folosinţa unui imobil în măsura în care el însuşi justifică titlul deţinerii respectivului imobil. Or, potrivit expertizei efectuate în cauză s-a stabilit că terenul preluat în proprietatea statului, situat pe str. M. nr. 38, măsoară în fapt 260 mp (iar nu 294 mp cât se menţionează în contractul de închiriere).
Rezultă că Decizia instanţei, de respingere a apelului declarat de Primărie, este corectă şi că luarea în considerare a contractului de închiriere invocat prin motivele de recurs, nu ar fi fost de natură să conducă la pronunţarea unei alte soluţii.
În consecinţă, mijlocul de probă ignorat din probaţiune nefiind hotărâtor în dezlegarea pricinii, în sensul că nu era în măsură să conducă prin el însuşi, la adoptarea altei soluţii, urmează să se constate caracterul nefondat al recursului declarat de Primăria Municipiului Ploieşti.
2. Nemulţumirea exprimată de apelantul-contestator prin recursul exercitat în cauză vizează împrejurarea că nu s-a dispus restituirea în întregime a terenului pretins de către acesta (şi cel de la nr. 38 din str. M. ).
Criticile formulate de recurent, cu referire la menţiunile din rolul fiscal, la modalitatea în care Primăria a înţeles să prezinte documentaţia necesară soluţionării cauzei sau să nu-şi motiveze dispoziţia prin care a soluţionat notificarea, nu răspund exigenţelor art. 304 C. proc. civ., care permit instanţei de recurs ca în cadrul acestei căi extraordinare de atac să cenzureze legalitatea soluţiei doar din perspectiva motivelor strict determinate de Legea nr. 219/2005.
Reţinând totuşi, că ceea ce se doreşte a se critica este faptul că nu a fost aplicată corect legea, care ar fi permis restituirea întregului teren pretins prin notificarea adresată Primăriei, Curtea urmează să constate caracterul nefondat al criticilor.
Astfel cum au stabilit pe situaţia de fapt instanţele fondului, contestatorul a făcut dovada dreptului de proprietate doar asupra terenului din Ploieşti, str. M. nr. 40, a cărui restituire s-a şi dispus.
Împrejurarea că până la un moment dat, autorii contestatorului au folosit în fapt şi terenul situat la adresa învecinată, nu a constituit în favoarea acestora un drept de proprietate şi nu-l îndreptăţeşte pe contestator să solicite restituirea unui bun, care nu a aparţinut cu titlu de proprietate, patrimoniului autorilor săi.
Legea nr. 10/2001, pe care s-a întemeiat demersul contestatorului, constituie un act normativ reparator, de retrocedare a imobilelor preluate abuziv de către stat, ceea ce înseamnă că cel care se consideră îndreptăţit să uzeze de dispoziţiile acestei legi trebuie să facă dovada dreptului de proprietate la momentul preluării bunului (art. 3).
Cum o astfel de dovadă nu a fost făcută în privinţa unuia dintre imobilele solicitate, rezultă că soluţia pronunţată în cauză este legală, iar recursul declarat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de C.T.I. şi Primăria Municipiului Ploieşti împotriva deciziei civile nr. 2735 din 28 octombrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3954/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 379/2004. Civil. Uzucapiune. Recurs în anulare → |
|---|
