ICCJ. Decizia nr. 407/2004. Civil. Strămutare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.407.
Dosar nr. 3150/2004
]
Şedinţa publică din 28 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, sub nr. 9950 la data de 24 iunie 1998, reclamantele G.M.I. şi B.G.L. au chemat in judecată pe pârâta R.A. L., solicitând ca aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt proprietarele acestui imobil în calitate de moştenitoare ale tatălui lor, G.S., care, la rândul său, l-a dobândit prin act dotal, autentificat sub nr. 42206/1938 la fostul Tribunal Ilfov – Secţia notariat.
Au mai arătat că imobilul a fost rechiziţionat în 1941, iar ulterior a fost preluat în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, deşi autorul lor făcea parte din categoriile de persoane cărora acest decret nu le era aplicabil.
Au precizat că nulitatea actului de preluare şi calitatea lor de proprietare ale imobilului au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 6442/1996, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, în dosarul civil nr. 8377/1996.
La data de 12 martie 1999, pârâta a formulat cerere de introducere în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 12 pct. 4 şi 5 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 11473 din 10 septembrie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei declinându-şi competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La termenul de judecată din 20 ianuarie 2000, pârâta R.A. L. a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantelor-pârâte la plata sumei de 13.732.856.732 lei, reprezentând contravaloarea taxelor, impozitelor, lucrărilor de reparaţii capitale de investiţii şi întreţinere, precum şi a tuturor celorlalte cheltuieli legale, necesare şi utile, începând din 1990 şi până la data pronunţării hotărârii, în sumă actualizată în raport de creşterea accelerată a ratei inflaţiei, la data pronunţării hotărârii, precum şi încuviinţarea dreptului de retenţie până la plata integrală şi efectivă a sumei solicitate.
Pârâta-reclamantă a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanţie, pentru despăgubiri, împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea solidară a chemaţilor în garanţie la plata sumei nete reactualizate de 350.000.000 lei, la valoarea actualizată de la data pronunţării hotărârii.
Prin sentinţa civilă nr. 1105 din 1 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea principală formulată de reclamantele G.M.I. şi G.B.L. şi a fost obligată R.A. A.P.P.S. să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren şi construcţie.
S-a dispus disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român şi R.A. A.P.P.S., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin motivele de apel formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii reclamantelor faţă de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, ce prevăd o procedură specială de retrocedare pe cale administrativă a imobilelor.
Al doilea motiv de apel, comun pentru ambele apelante, se referea la faptul că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în baza unui titlu valabil, cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Ambele apeluri au fost admise prin Decizia civilă nr. 174 din 9 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că s-a respins acţiunea principală ca neîntemeiată.
S-a menţinut dispoziţia sentinţei civile privind disjungerea cererilor reconvenţionale şi de chemare în garanţie.
Împotriva deciziei civile nr. 174 din 9 aprilie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantele în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive:
- instanţa de apel a schimbat sentinţa instanţei de fond motivându-şi soluţia pe alte aspecte decât acelea invocate în motivele de apel;
- instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data de 25 noiembrie 1935, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenului;
- motivarea din cuprinsul deciziei pronunţate de instanţa de apel, potrivit căreia sentinţa civilă nr. 6442/1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti nu poate fi luată în considerare, întrucât Ministerul Finanţelor Publice şi R.A.A.P.S. nu au fost părţi în litigiul respectiv.
Recursul este fondat, dar nu pentru motivele de învederate de recurentele-reclamante, ci pentru considerentele ce urmează:
Cele două instanţe care s-au pronunţat în cauză şi-au fundamentat soluţiile pe temeiuri juridice diferite.
Astfel, tribunalul, ca instanţă de fond, a soluţionat cererea de revendicare în temeiul dispoziţiilor Codului civil, iar instanţa de apel a avut în vedere exclusiv prevederile Legii nr. 10/2001.
Această din urmă soluţie este greşită, pentru că reclamantele şi-au precizat temeiul juridic al acţiunii, invocând numai prevederile corespunzătoare Codului civil.
În raport cu data întocmirii acţiunii, 24 iunie 1998, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 14 februarie 2001, instanţa nu va putea soluţiona cauza decât în raport cu temeiul juridic invocat, pentru că altfel s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, cuprins în art. 1 C. civ., potrivit căruia legea civilă dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă
Potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este acela care stabileşte cadrul procesual al procesului.
De reţinut că art. 47 din Legea nr. 10/2001, într-o interpretare corectă, nu creează premisa legală de aplicare cu prioritate a legii speciale, pentru litigiile în curs de judecată.
În adevăr, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cadrul acţiunilor aflate pe rolul instanţelor, dar numai persoana îndreptăţită poate alege calea acestei legi speciale, conform principiului disponibilităţii.
Aşadar, instanţa nu poate să determine judecarea litigiului în cadrul juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001, în situaţia în care reclamantele nu au precizat expres ca doresc acest lucru.
Aşa fiind, se constată că apelul a fost judecat greşit pe fond, având în vedere prevederile legii speciale şi nu ale Codului civil, aşa cum a fost fundamentată soluţia instanţei de fond.
De aceea, recursul va fi admis, urmând a fi casată Decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului în sensul arătat.
Cu prilejul rejudecarii, urmează a se clarifica şi aspectele legate de dreptul de proprietate asupra terenului aferent imobilului revendicat.
În această situaţie se impune casarea soluţiei atace şi trimiterea cauzei spre rejudecare conform dreptului comun, cu respectarea principiului contradictorialităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele M.G.I. şi B.G.L. împotriva deciziei civile nr. 174 din 9 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 352/2004. Civil. Contestaţie în anulare | ICCJ. Decizia nr. 295/2004. Civil → |
|---|
