ICCJ. Decizia nr. 4079/2004. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4079
Dosar nr. 19227/2004
Şedinţa publică din 17 mai 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă următoarele :
Prin cererea înregistrată la 13 februarie 2004 reclamantul C.D.V.R. a acţionat în judecată Primăria municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, solicitând instanţei să constate că acesta este proprietarul subsolului format dintr-o cameră şi 3 pivniţe anexe, precum şi al demisolului format din 3 camere şi casa scării, aferente apartamentului nr. 1 şi să fie obligate pârâtele să lase reclamantului deplina proprietate şi posesie a acestui spaţiu.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că deşi prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-a stabilit că reclamantul în calitate de succesor al autorului său C.G. este proprietarul imobilului din Bucureşti, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 fără temei legal iar spaţiul în litigiu este aferent apartamentului nr. 1 restituit prin hotărâre judecătorească reclamantului, acesta s-a aflat în imposibilitate de a efectua înscrierea proprietăţii sale în cartea funciară, deoarece nu au fost menţionate ca atare în sentinţa nr. 187/2000 a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 1566 din 2 martie 2004, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantului C.D.V. şi a constatat că acesta este proprietarul spaţiilor de la subsolul şi demisolul imobilului din Bucureşti, aferente apartamentului nr. 1, marcate cu galben în schiţa de plan de la dosar, formate la demisol din 3 camere şi casa scării, iar la subsol din 3 pivniţe şi o cameră.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că autorul reclamantului căruia nu i-au fost incidente dispoziţiunile Decretului nr. 92/1950, făcând parte din categoriile socio-profesionale exceptate, nu a pierdut niciodată proprietatea spaţiului în discuţie, acest drept fiind transmis pe cale succesorală reclamantului.
În considerarea celor arătate mai sus, prin sentinţa nr. 187 din 2 martie 2003, Tribunalul Bucureşti a obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamantului C.D.V. în deplină proprietate şi posesie apartamentele 2 şi 6 de la etajul I şi terenul aferent în suprafaţă de 253,08 mp din Bucureşti, iar prin sentinţa nr. 111 din 10 ianuarie 1995 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a obligat Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA să lase aceluiaşi reclamant în deplină proprietate şi posesie apartamentele 3 şi 4 ale aceluiaşi imobil precum şi dependinţele aferente apartamentului nr. 3, situate la demisol. Printr-o altă sentinţă nr. 11849 din 29 noiembrie 1996, aceeaşi judecătorie a obligat Consiliul Local al municipiului Bucureşti să lase reclamantului în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de 81,92 mp teren din Bucureşti.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a conchis prin sentinţa nr. 1564 din 2 martie 2004, că reclamantul nepierzând proprietatea spaţiilor în discuţie, subsolul şi demisolul, dovadă fiind hotărârile pronunţate în precedent, acţiunea în revendicarea acestora în contradictor cu Primăria Municipiului Bucureşti este întemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 324 A din 20 mai 2004 Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că din procesul verbal nr. 60413/199 emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor funciare, din copia procesului verbal de înscriere a proprietăţii din dosarul 60413/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare Bucureşti din releveul apartamentului din planul subsolului şi demisolului, înscrisuri de care reclamantul a înţeles să se folosească în dovedirea acţiunii, nu rezultă dreptul său de proprietate asupra spaţiilor revendicate deoarece demisolul nu se evidenţiază, iar subsolul nu este individualizat prin suprafaţă.
Prin Decizia civilă nr. 565 A din 10 iunie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C.D.V.R. în temeiul art. 2811 C. proc. civ. prin care solicită înlăturarea dispoziţiilor potrivnice din Decizia nr. 324 A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, referitoare la faptul că acesta nu a probat dreptul de proprietate asupra spaţiilor revendicate, susţinerea instanţei fiind contrazisă de probele administrate.
Împotriva acestor decizii, a declarat recurs C.D.V.R. invocând nulităţile prevăzute de art. 308 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. Recurentul arată că Decizia Curţii de Apel Bucureşti, este lipsită de temei legal, deoarece procesul-verbal nr. 60413/1940 şi schiţa de plan evidenţiază şi individualizează încăperile în litigiu de la subsol şi demisol cu suprafeţele corespunzătoare.
De vreme ce s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că reclamantul este proprietarul imobilelor fiind pus în posesie, este firesc că el deţine şi proprietatea subsolului şi demisolului accesorii ale apartamentului unde se găsesc dependinţele apartamentului nr. 1.
Toate încăperile de la subsol şi demisol se identifică cu încăperile existente în extrasul de C.F. nr. 60413/1940 şi schiţa de plan existentă la dosar.
În raport de aceste probe s-a solicitat admiterea recursului şi reiterarea soluţiei instanţei de fond prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului asupra încăperilor de la subsol şi demisol.
Recursul este fondat.
Instanţa de apel a respins pe fond acţiunea reclamantului cu motivarea potrivit căreia în procesul verbal de înscriere a proprietăţii nr. 60413 din 1940 demisolul nu apare, în timp ce subsolul nu este individualizat.
Cele reţinute de instanţa de apel în motivarea deciziei sunt în contradicţie cu probatoriile administrate de reclamant şi la care se face referire.
Instanţa omite să observe că în procesul verbal nr. 60413/1940 se individualizează subsolul ca de altfel întreg imobilul, iar totalitatea încăperilor ce figurează la subsol structurează de fapt şi demisolul. În schiţa de plan depusă la dosar pentru documentaţia de cadastru sunt menţionate încăperile din procesul verbal de înscriere în C.F. 60413/1940 cu suprafaţa aferentă.
Prin hotărârile depuse la dosar s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamantul recurent este proprietarul imobilului, apartamentele 1, 2, 3, 4, 6 şi a dependinţelor de la subsol precum şi asupra terenului în suprafaţă de 153,08 mp şi respectiv 8l,92 mp.
Faţă de cele statuate prin hotărârile judecătoreşti al căror suport l-au constituit aceleaşi acte de proprietate folosite de reclamant în cauza de faţă, la care se adaugă şi procesul verbal de punere în posesie asupra imobilului, teren şi construcţie, apare ca non sens să nu i se recunoască acestuia dreptul de proprietate asupra subsolului şi demisolului, unde se găsesc dependinţele, aşa cum se precizează prin sentinţa nr. 111 din 10 ianuarie 1955 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Depoziţiile martorilor, foşti chiriaşi se coroborează cu adresa nr. 3202/2004 emisă de Serviciul Fond Funciar al Primăriei municipiului Bucureşti din care rezultă că dependinţele apartamentelor situate la parter (a se vedea şi sentinţa nr. 111 din 10 ianuarie 1995 şi nr. 187/2000 ale Judecătoriei sector 1) se află la demisol şi subsol
Caracterul accesoriu al dependinţelor (de la subsol şi demisol) faţă de apartamentele restituite reclamantului, motivează suficient, prin destinaţia lor, recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra lor şi aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum se evidenţiază în schiţa de plan intrarea la subsol şi demisol se face prin apartamentul nr. 1 parter. Actul de naţionalizare a imobilului nu menţionează expres subsolul şi demisolul deoarece încorporând dependinţele apartamentelor de la parter şi intrarea făcându-se prin apartamentul nr. 1, s-a considerat că trecerea lor în proprietatea statului s-a făcut în virtutea raportului de accesorialitate.
Din perspectiva celor mai sus arătate şi întrucât în pronunţarea deciziilor instanţa de apel a săvârşit nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9, recursul declarat de C.D.V.R., va fi admis. În consecinţă, se va respinge apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti şi se va menţine statuările sentinţei civile nr. 1564 din 2 martie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului I Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul C.D.V.R. împotriva deciziei nr. 324/A din 20 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, şi a deciziei nr. 565 A din 10 iunie 2004 a aceleiaşi instanţe şi în consecinţă:
Casează cele două decizii în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei nr. 1564 din 2 martie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti pe care o menţine în totalitate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4147/2004. Civil. Obligaţia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4004/2004. Civil. Revendicare imobiliara.... → |
|---|
