ICCJ. Decizia nr. 4279/2004. Civil. Revendicare; constatare nulitate absoluta contract vânzare - cumparare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4279
Dosar nr. 1985/2001
Şedinţa publică din 8 iunie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 2254 din 25 mai 1999 la Tribunalul Bucureşti reclamanţii I.M.M., N.A.I., N.B.V. şi C.S. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC R. SA, V.P. şi V.L. solicitând să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele nr. 5 şi 6, etaj III din Bucureşti, sector 1 şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi, având ca obiect acest imobil.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că etajul III al imobilului menţionat, proprietatea autorului lor N.R.B., nu a intrat în patrimoniul Statului Român în temeiul unui titlu valabil.
Au mai precizat reclamanţii că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 întrucât vânzătorul nu putea înstrăina un bun ce nu intră sub incidenţa acestui act normativ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 671 din 5 octombrie 2000, a respins acţiunea.
S-a reţinut că etajul III din imobil situat în Bucureşti, proprietatea lui N.R.B. autorul reclamanţilor, a intrat în patrimoniul Statului Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin naţionalizare.
S-a considerat că acţiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. nu poate fi admisă întrucât pârâţii V.P. şi V.L. au cumpărat imobilul cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 110 din 7 martie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 671 din 5 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, cu motivarea că aceştia nu au făcut dovada existenţei unei cauze de nulitate a actului de înstrăinare a bunului către pârâţi.
În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 110 din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat recurs reclamanţii I.M.M., N.A.I., N.B.V. şi C.S. solicitând casarea în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă, că: 1. hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii referitoare la starea în care se găsea construcţia la data preluării de către stat; 2. Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat nelegal întrucât proprietarul imobilului în litigiu nu a fost N.R.B., care figurează în anexa la acest act normativ ci E.C., proprietara terenului şi prin accesiune şi proprietara construcţiei; 3. greşit s-a considerat că a fost legal încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 întrucât ambele părţi contractante au fost de rea credinţă la încheierea actului juridic.
Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat pentru următoarele considerente.
Instanţa de apel a reţinut o corectă situaţie de fapt.
Etajul III al imobilului situat în Bucureşti, a fost proprietatea lui N.R.B., împrejurare ce rezultă din convenţia încheiată de acesta şi, printre alte persoane fizice, şi E.C., proprietara terenului, la data de 5 decembrie 1945, iar Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare s-a aplicat faţă de adevăratul proprietar.
Cauza ilicită constituie, potrivit art. 966 şi art. 968 C. civ., un motiv de nulitate a unui act juridic.
Cauza, condiţie generală de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziţiei subiective a părţilor faţă de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoaşterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparţine vânzătorului, poziţie subiectivă în funcţie de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea credinţă, are un incontestabil reflex asupra cauzei.
Un act de înstrăinare încheiat în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea credinţă este considerat nul absolut în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit, al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ.
per a contrario, în măsura în care ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul au fost de bună credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi drept urmare nici cauza ilicită.
În speţă, contractul de vânzare cumpărare a bunului în litigiu a fost încheiat, în condiţiile Legii nr. 112/1995, între SC R.V. SA şi pârâţii V.P. M. şi V.L. la data de 10 martie 1977, anterior formulării, la data de 25 mai 1999 a acţiunii în revendicare.
Cum reclamanţii nu au făcut dovada cauzei ilicite a actului juridic a cărui nulitate absolută au solicitat să fie constatată, corect acţiunea a fost respinsă.
Faţă de considerentele menţionate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.M.M., N.A.I., N.B.V., C.S. împotriva deciziei civile nr. 110/A din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 151/2004. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 1503/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
