ICCJ. Decizia nr. 4952/2004. Civil –
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
-SECŢIA CIVILĂ –
Decizia nr. 4952
Dosar nr. 3574/200.
Şedinţa publică din 1 iulie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Ordonanţa nr. 7 AV din 17 decembrie 2001, Comisia de cercetare a averilor constituită conform Legii 115/1996 în cadrul Curţii de Apel Braşov „privind controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere", a admis cererea de cercetare făcută la 19 septembrie 2001 de Inspectoratul de Poliţie a judeţului Braşov pentru verificarea averii dobândite de T.V., colonel, şeful Biroului de Poliţie al oraşului Predeal şi constatând existenţa unor diferenţe vădite între valoarea bunurilor dobândite de cercetat şi valoarea veniturilor licite realizate de acesta şi soţia sa V.T., în perioada supusă controlului, a trimis cauza spre soluţionare Curţii de Apel Braşov.
Prin încheiere ulterioară, pronunţată la 26 martie 2002, Comisia de cercetare a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 2811 C. proc. civ., completarea dispozitivului ordonanţei menţionate, în sensul constatării faptului că vădită disproporţie dintre valoarea bunurilor dobândite şi veniturile realizate legal de cercetaţi în perioada octombrie 1996 – septembrie 2001, este de 132.534.301 lei şi are caracter ilicit.
Pentru a hotărî astfel, Comisia a înlăturat parţial ca irelevante susţinerile şi dovezile invocate de cercetaţi, în sensul că la dobândirea bunurilor reţinute şi a cheltuielilor efectuate au servit pe lângă veniturile salariale şi o serie de alte sume de bani cu provenienţa legală, cum ar fi cele economisite anterior perioadei supuse cercetării, creanţele restituite în acest timp din împrumuturi mai vechi, câştiguri obţinute la jocuri de noroc sau din plasamente financiare.
Hotărârea Comisiei de cercetare a fost integral confirmată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 10 F din 24 iunie 2002, care a constata la rândul său că cercetaţii nu justifică provenienţa licită a sumei de 132.534.301 lei încorporată în perioada supusă controlului într-un autoturism şi în imobilul aflat în construcţie.
Ca urmare instanţa de fond a dispus obligarea cercetaţilor la plata acestei sume către stat, până la 1 septembrie 2002, prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit considerentelor hotărârii, instanţa a raportat materialul probator administrat în cauza exclusiv la declaraţiile de avere ale cercetatului T.V., înlăturând cum se motivează explicit (fila 5 paragraf 3) „tot ceea ce ar fi depăşit cele consemnate pe proprie răspundere în cuprinsul lor".
În acest mod, instanţa a exclus punctual din sfera veniturilor invocate în apărare ca având provenienţă legală, încasarea unei creanţe anterioare de 10.000 dolari SUA, a darului manual de 88 milioane lei făcut de tatăl cercetatului, a unor sume încasate ocazional din jocuri de întrajutorare sau alte plasamente financiare, banii realizaţi din vânzarea periodică a unor produse sau bunuri din gospodărie, existenţa unor rezerve băneşti casnice şi altele.
Pentru a justifica înlăturarea probelor administrate în apărare, instanţa de fond a considerat în esenţă (fila 6 – paragraf 6 – sentinţă) că deşi potrivit dispoziţiilor art. 1173 şi art. 1174 C. civ. înscrisurile prezentate de cercetaţi cu privire la resursele financiare şi materiale, ar putea face dovada prin ele însele asupra caracterului licit al unor venituri, acestea sunt lipsite de putere doveditoare pentru că nu au fost arătate în declaraţiile de avere date de cercetat.
Împotriva hotărârii pronunţate cât şi a ordonanţei, au declarat recurs în termenul şi cu respectarea cerinţelor procedurale cercetaţii T.V. şi V.T.
Invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 şi 10 C. proc. civ. recurenţii au susţinut în esenţă că atât ordonanţa Comisiei de cercetare cât şi hotărârea primei instanţe sunt lipsite de temei legal, fiind pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor legale de drept material şi procedural aplicabile cauzei.
Cu argumente punctuale pentru fiecare critică, recurenţii au susţinut că în cauză a fost nesocotită prezumţia legală privind caracterul licit al averii dobândite, aşa cum este consacrată în art. 41 din Constituţia României şi art. 11 din Legea 115/1996 şi s-a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 112 C. proc. civ., art. 1169 C. civ. şi art. 9 din legea specială aplicabilă privind sarcina probei, care a fost efectiv inversată.
Totodată s-a arătat că prima instanţă le-a încălcat dreptul la apărare prin înlăturarea fără temei legal a tuturor dovezilor referitoare la sursă şi caracterul licit al unor venituri şi la existenţa unor bunuri şi mijloace materiale, cu motivarea vădit gratuită că ar fi lipsite de valoare probatorie pentru că nu sunt reflectate în declaraţiile de avere.
Recursul se dovedeşte fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin.(7) din Constituţia României în redactarea anterioară revizuirii prin Legea 429/2003 devenit art. 44 alin. (8) caracterul licit al dobândirii averii se prezumă.
Prezumţia instituită de norma constituţională în strânsă legătură cu garanţiile privind dreptul de proprietate privată încetează să funcţioneze exclusiv în condiţiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparţinând persoanelor ocrotite, nu au fost dobândite în mod licit.
Pentru demnitari, magistraţi, funcţionari publici şi alte persoane cu funcţii de conducere, cadrul legal în care încetează prezumţia dobândirii licite a bunurilor proprietate personală cât şi procedura controlului averii este riguros stabilită prin Legea nr. 115 din 28 octombrie 1996, în strânsă legătură cu reglementarea obligaţiei acestora privind declararea averii.
Din prevederile imperative ale art. 1 din legea menţionată, rezultă pe de o parte ca demnitarii, magistraţii, funcţionarii publici şi unele persoane cu funcţii de conducere sunt obligaţi să-şi declare averea, pe de alta, ca procedura controlului averii acestora se declanşează „în cazul în care există dovezi certe" că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.
Tot astfel potrivit art. 7 din Lege, în cazul în care între averea declarată la data investirii sau numirii în funcţie a persoanelor obligate la aceasta şi averea dobândită pe parcursului exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză, sau pe alte căi licite, averea acesteia este supusă controlului.
În acelaşi sens se înscriu şi dispoziţiile art. 11 din Lege, care obliga expres pe cei care pot face cererea de cercetare, să însoţească cererea de actele doveditoare şi să arate în mod obligatoriu care sunt dovezile pe care se întemeiază sau de unde trebuie ele solicitate.
Or din lucrările dosarului rezultă fără îndoială, împrejurarea reţinută de altfel şi prin Ordonanţă, că Inspectoratul de Poliţie Braşov care a introdus cererea de cercetare nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege nici la data sesizării Comisiei de cercetare, nici pe parcursul desfăşurării procedurii controlului şi apoi a procesului în sensul că nu a produs sau evocat nici o dovadă necesară răsturnării prezumţiei.
Aşa fiind, soluţiile atacate au fost pronunţate, inversându-se în mod vădit sarcina probei, exclusiv prin raportarea constatărilor Comisiei la declaraţiile de avere ale cercetatului şi prin înlăturarea de plano a probelor administrate la cererea acestuia în apărare pe parcursul desfăşurării procedurii de control.
Incontestabil acest mod de a judeca pricina recunoscut explicit în considerentele hotărârii atacate în care se arată că „instanţa a raportat întregul material probator la declaraţiile de avere, înlăturând tot ceea ce a depăşit cele consemnate în cuprinsul său" reprezintă o încălcare a dreptului la apărare a cercetaţilor consacrat şi în art. 13 din Lege. Totodată în cauză au fost inadmisibil ignorate prevederile art. 7 din Legea 115/1996 potrivit cărora în justificarea averii dobândite se pot invoca în afara veniturilor legale arătate în declaraţie, orice alte căi licite de dobândire a bunurilor.
Potrivit textului menţionat în dovedirea provenienţei licite a averii se pot valorifica aşadar, orice alte modalităţi legale de procurare a banilor, orice resurse materiale, fapte sau acte juridice reale şi neinterzise de lege, care au servit la realizarea bunurilor şi la satisfacerea cheltuielilor de către cercetaţi, indiferent dacă au fost sau nu menţionate în declaraţia de avere.
Cum raţionamentul contrar, împreună cu concluzia instanţei în sensul că „înscrisurile de care s-au folosit cercetaţii deşi ar putea face dovada prin ele însele în condiţiile art. 1173 şi art. 1174 C. civ., nu pot fi primite peste declaraţia de avere" sunt greşite, recursul se va admite în baza art. 313 C. proc. civ. cu consecinţa casării sentinţei şi a ordonanţei pronunţate în cauză şi a trimiterii dosarului la Comisia de cercetare în vederea reluării controlului cu respectarea cerinţelor legal aplicabile şi totodată observarea tuturor aspectelor de netemeinicie evocate în motivele de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de cercetaţii T.V. şi V.T. împotriva sentinţei civile nr. 10 F din 24 iunie 2002 a Curţii de Apel Braşov, pe care o casează, precum şi Ordonanţa nr. 7/AV din 17 decembrie 2001 a Comisiei de cercetare a averilor constituită conform Legii 115/1996 din cadrul Curţii de Apel Braşov şi trimite cauza în vederea reluării cercetării, la aceeaşi comisie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5/2004. Civil. Pretenţii. Recurs în anulare | ICCJ. Decizia nr. 4233/2004. Civil → |
|---|
