ICCJ. Decizia nr. 4975/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4975
Dosar nr. 40.359/1/2004
(nr. vechi 17.655/2004)
Şedinţa publică din 23 mai 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, la 15 mai 2002, contestatorul L.M. a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1756 emisă la 15 mai 2002 de Comisia pentru aplicarea Legii 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti, iar în măsura în care acest lucru nu este posibil, atribuirea unui teren cu o valoare echivalentă în aceeaşi zonă, precum şi acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru construcţia proprietatea sa, ce a fost situată pe acest teren şi care a fost demolată.
În motivarea cererii, contestatorul a susţinut că prin notificarea nr. 44/2001 a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în sector 1, preluat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974.
Deşi prin notificare a arătat că Decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului a fost declarată nulă prin sentinţa civilă nr. 9383/1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, în mod abuziv cererea sa de restituire formulată în temeiul Legii 10/2001 a fost respinsă.
Deoarece pe rolul aceleiaşi instanţe s-a înregistrat de contestator la 18 iunie 2002 , sub nr. 4593/2002 o cerere având acelaşi obiect (contestaţie împotriva deciziei nr. 1756/2002) s-a dispus la termenul de judecată din 21 octombrie 2002 conexarea dosarului nr. 4593/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, la dosarul nr. 3846/2002 al aceleiaşi secţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1008 din 3 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis contestaţia şi a dispus restituirea în natură către contestator a terenului în suprafaţă de 135 mp, situat în B-dul I.M, nr. 9. S-a dispus, totodată, obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcţiile demolate, în valoare de 936.000.000 lei (echivalentul a 24.333 Euro) şi la 17.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 552 din 27 ianuarie 1975 de notariatul sectorului 1 Bucureşti şi prin sentinţa civilă nr. 2317/1979 pronunţată de Judecătoria sectorului 8 Bucureşti, contestatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, împreună cu cota indiviză de ½ din terenul în suprafaţă totală de 160 mp.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 478/1981, emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Prin sentinţa civilă 9388 din 4 octombrie 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, dispoziţia de trecere a imobilului în patrimoniul Statului a fost anulată, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv.
Reţinând că, în prezent, terenul este liber, prima instanţă a apreciat ca nelegală dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti prin care s-a respins cererea contestatorului privind restituirea în natură a terenului şi acordarea de despăgubiri în echivalent pentru construcţia demolată.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei de către apelant, necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea acţiunii având ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului, precum şi nelegalitatea soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, în raport de probatoriile existente la dosar.
Apelul formulat de Municipiul Bucureşti nu a fost motivat, fiind analizat în funcţie de apărările făcute de acest pârât la instanţa de fond, în condiţiile art. 292 alin. ultim C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia civilă nr. 1435A din 21 iunie 2004, a admis apelurile pârâţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis contestaţia în parte şi a respins cererea contestatorului privind restituirea în natură a terenului situat în Bucureşti ca fiind neîntemeiată.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii reclamantului îl reprezintă o contestaţie împotriva unei dispoziţii emise în temeiul Legii 10/2001 şi nu o acţiune în revendicare, astfel încât competenţa aparţine, conform art. 24 pct. 8 din Legea 10/2001, Secţiei civile a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, respectiv Tribunalul Bucureşti, excepţia de necompetenţă materială invocată de Ministerul Finanţelor Publice fiind nefondată.
S-a reţinut că, faţă de data comunicării dispoziţiei contestate către persoana îndreptăţită, 16 mai 2002, contestaţia a fost înregistrată la 14 mai 2002, în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea 10/2001, excepţia tardivităţii contestaţiei fiind neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că terenul în suprafaţă de 217,47 mp, pe care era situată construcţia dobândită prin actul de vânzare-cumpărare nr. 552 din 27 ianuarie 1975, a trecut de drept în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea 58/1974, astfel că anularea deciziei de trecere a imobilului în patrimoniul statului prin sentinţa civilă 9383/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nu poate avea ca efect reintrarea acestui drept în patrimoniul contestatorului.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice la 28 iulie 2004 şi contestatorul L.M. la 27 iulie 2004.
Prin motivele sale de recurs, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat Decizia menţionată pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.), în condiţiile în care s-au încălcat dispoziţiile art. 36 din Legea 10/2001 şi greşit s-au acordat reclamantului despăgubiri în echivalent bănesc, lipsindu-se de eficienţă normele cuprinse în capitolul 5 din Legea 10/2001.
Prin cea de a doua critică întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul pârât a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât instituţia care putea face evaluarea imobilului şi era competentă să emită o dispoziţie de restituire în echivalent bănesc era Prefectura .
Totodată s-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa a omis a se pronunţa asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată în primă instanţă, având în vedere că anterior sesizării, reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă obligatorie.
Prin recursul său, reclamantul a criticat Decizia instanţei de apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, arătând că, în condiţiile în care imobilul a fost preluat fără titlu, nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea 18/1991 şi ale art. 10 din Legea 10/2001.
Cea de a doua critică a vizat greşita admitere a apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, apel ce se impunea a fi respins ca nemotivat.
Analizând actele şi lucrările dosarului raportat la criticile invocate şi la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va constata că recursul declarat de reclamant este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, terenul în litigiu, în suprafaţă de 217, 47 mp a trecut de drept în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, iar prin Decizia nr. 585 din 19 iulie 1975 Comitetul Executiv al Consiliului Popular al sectorului 8 l-a atribuit în folosinţa recurentului contestator pe toată durata existenţei construcţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 2317 din 19 iulie 1979, Judecătoria sectorului 8 Bucureşti a consfinţit tranzacţia intervenită între contestator şi numitul G.V., prin care se punea capăt stării de indiviziune a acestora asupra construcţiei dobândite prin actul de vânzare-cumpărare nr. 552 din 27 ianuarie 1975. În cuprinsul tranzacţiei s-a menţionat expres că terenul este proprietatea statului conform dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea 58/1974.
Ulterior, ca efect al aplicării dispoziţiilor Decretului 223/1974 construcţia a trecut în proprietatea statului şi a fost apoi demolată.
Anularea deciziei de trecere a construcţiei în proprietatea statului prin sentinţa civilă nr. 9383/1994 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii acestei decizii (în ce priveşte construcţia) şi nu şi revenirea în patrimoniul contestatorului a dreptului de proprietate asupra terenului, atâta timp cât acest drept nu a existat anterior preluării prin Decretul 223/1974 a construcţiilor.
Aşa cum arată şi recurentul prin criticile sale, regimul juridic al terenului este cel prevăzut de art. 36 din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin Legea 169/1997 şi, ca atare, s-a apreciat corect că acesta nu poate beneficia de dispoziţiile Legii 10/2001.
Critica formulată prin cel de al doilea motiv de recurs al contestatorului este, de asemenea, nefondată întrucât, în cazul în care apelul nu se motivează în termenul legal, potrivit dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel este obligată a se pronunţa, în fond, pe baza mijloacelor de apărare şi dovezilor prezentate la prima instanţă, neputând fi respins ca nemotivat.
În consecinţă se va respinge recursul contestatorului ca nefondat.
Recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice va fi apreciat ca fondat, cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive.
Prin cererea introductivă, contestatorul a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc, înaintând notificarea la Primăria Municipiului Bucureşti.
Deşi notificarea ar fi trebuit transmisă Prefecturii spre competentă soluţionare, Primăria a răspuns contestatorului că nu este persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor Legii 10/2001.
Ca atare, nu s-a probat legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în sensul că, în speţă, nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât şi cel care poate fi obligat la restituirea în natură sau prin echivalent.
Singura ipoteză în care recurentul Ministerul Finanţelor Publice putea sta în nume propriu în judecată ar fi fost cea reglementată de dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001, care nu este aplicabilă în cauză, deoarece contestatorul nu a formulat nici o opţiune pentru titluri de valoare nominală ca modalitate de despăgubire în echivalent.
De asemenea, Ministerul Finanţelor Publice mai putea fi chemat în judecată, ca pârât, dacă s-ar fi aplicat dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, situaţie ce nu se regăseşte în speţă, cele două ipoteze menţionate nefiind aplicabile cauzei, astfel că recurentul pârât nu are calitate procesuală pasivă, excepţia invocată fiind întemeiată.
Pe cale de consecinţă, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentul pârât.
Ca atare, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi se va modifica în parte Decizia recurată în sensul că se va respinge contestaţia formulată de L.M. în contradictoriu cu acest pârât.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.M. împotriva deciziei civile nr. 1435/A din 21 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge contestaţia formulată de L.M. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5106/2004. Civil. Decadere drepturi marca.... | ICCJ. Decizia nr. 4885/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
