ICCJ. Decizia nr. 5106/2004. Civil. Decadere drepturi marca. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5106
Dosar nr. 41830/1/2004
Nr. 19126/200.
Şedinţa publică din 25 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 3492 din 9 mai 2001, reclamanta SC A.S. SA Agigea a chemat în judecată pe pârâţii SC V.I. SRL Bucureşti, SC V. SRL Bucureşti şi SC V.M. SRL Bucureşti, solicitând decăderea acestora din drepturile conferite de mărcile nr. 26195 din 9 martie 1994, nr. 26.196 din 9 martie 1994 şi respectiv nr. 26.494 din 15 iunie 1994 pentru produsele şi serviciile pentru care acestea au fost înregistrate, cu motivarea că ele nu au făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deţine marcă înregistrată V.M. pentru produsele pe care le fabrică, le transportă şi le comercializează, astfel că este justificată cererea sa faţă de pârâtele care deţin o marcă similară înregistrată, dar pe care nu au folosit-o timp de 5 ani de la înregistrare cu privire la clasele de produse sau servicii menţionate în acţiune.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 45 şi urm. din Legea nr. 84/1998.
La data de 22 iunie 2001, pârâta SC V.I. SRL şi succesoarea sa în drepturi, prin cesiune SC V.U. SRL au formulat o cerere reconvenţională prin care au solicitat obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională să înceteze folosirea mărcii V.M., plata sumei de 10 miliarde lei daune morale şi materiale şi cheltuieli de judecată.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 84/1998 şi a fost motivată pe faptul că reclamanta reconvenţională deţine un drept exclusiv de proprietate industrială pe teritoriul României cu privire la marca V.M. , fiind justificată cererea sa de a cere instanţei să interzică terţilor folosirea unui semn identic sau asemănător cu marca înregistrată, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Prin sentinţa nr. 294 din 28 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea faţă de S.C. V. S.R.L. şi faţă de SC V.I. SRL ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a respins acţiunea faţă de SC V.U. SRL ca prematură şi s-a anulat acţiunea faţă de SC V.M. S.R.L. pentru lipsa capacităţii de folosinţă a acestei pârâte.
Cererea reconvenţională a fost disjunsă şi înregistrată sub nr. 2158/2002, fixându-se termen pentru soluţionarea separată la data de 28 martie 2002.
Procedând la judecarea cererii reconvenţionale, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 163 din 19 februarie 2004, prin care a respins-o ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, pretenţiile reclamantei reconvenţionale privind folosirea fără drept de către pârâta reconvenţională a mărcii al cărei titular exclusiv se pretinde a fi apar ca nefondate atât faţă de faptul că ea este titulară asupra mărcii V.M C., conform certificatului de înregistrare nr. 26494, cât şi faţă de împrejurarea că folosinţa mărcii V.M. de către pârâta reconvenţională este legală, conform certificatului de înregistrare nr. 40537 din 12 ianuarie 2000.
Asemănarea între cele două mărci a fost examinată de O.S.I.M., în cadrul unei proceduri speciale declanşate de reclamanta reconvenţională prin formularea unei opoziţii la înregistrare, opoziţie soluţionată prin hotărârea nr. 54/2002 a Comisiei de Reexaminare Mărci din cadrul O.S.I.M., constatându-se că aceste două mărci nu sunt identice şi ele nu pot produce confuzie în rândul consumatorilor.
Prin urmare, folosirea de către pârâta reconvenţională a mărcii V.M. se face în acord cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel că nu se poate reţine susţinerea reclamantei reconvenţionale că utilizarea acestei mărci se face în mod abuziv, cauzându-i daune morale sau materiale.
Sub aspectul identităţii între titularul mărcii înscris în certificatul de înregistrare nr. 40537/2000, respectiv SC A.S. SRL şi pârâta reconvenţională din prezenta cauză, instanţa a stabilit că s-au depus dovezi în acest sens constând în certificatul de înscriere menţiuni nr. 30438 din 4 noiembrie 2002 eliberat de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa, încheierea nr. 17736 din 6 noiembrie 2002 şi adresa nr. 15023/2002 care atestă schimbarea formei de organizare din societate cu răspundere limitată în societate pe acţiuni.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta reconvenţională a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 704/A din 23 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
S-a reţinut că, din nici unul dintre considerentele sentinţei apelate nu rezultă că instanţa de fond ar fi interpretat actul dedus judecăţii ca fiind o cale de atac împotriva hotărârii nr. 54/2002 a O.S.I.M. Cât despre faptul că instanţa fondului ar fi omis să conjuge cererea reconvenţională cu acţiunea principală, ultima respinsă printr-o hotărârea separată irevocabilă, instanţa de apel a reţinut că nu i se poate imputa faptul că s-a preocupat numai de soluţionarea cererii cu care era efectiv învestită.
Se mai reţine că, atâta vreme cât intimata este titulara drepturilor exclusive asupra mărcii individuale figurative V.M. ea este îndreptăţită să utilizeze în activitatea sa comercială această marcă pentru clasele de produse şi servicii cu privire la care a obţinut protecţie pe teritoriul României. De asemenea, instanţa a reţinut că, nu se poate considera că reclamanta reconvenţională ar fi prejudiciată în vreun fel prin faptul că pârâta reconvenţională foloseşte în activitatea ei marca pentru care beneficiază de protecţie deoarece marca pe care i-o opune, respectiv V.M C. se referă la alte clase de produse şi servicii şi, oricum este diferită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC V.U. SRL prin administrator judiciar SC C. 99 S.R.L. Bucureşti, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În susţinerea acestor motive de recurs se arată, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 3 lit. c), art. 6 lit. a) şi e) şi respectiv ale art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Recurenta reiterează motivele de apel, criticând respingerea lor.
Astfel, critică lipsa de rol activ a instanţei în examinarea neunitară a cauzei, respectiv examinarea neconjugată a cererii reconvenţionale cu cererea principală, fapt care ar fi condus la constatarea recunoaşterii de către intimată a paternităţii mărcii în persoana recurentei.
Se susţine că instanţa nu a examinat data la care marca recurentei a fost înregistrată la O.S.I.M. şi nici clasa de produse, care a fost identică cu cea înregistrată de intimată.
De asemenea se impută faptul că nu a fost examinată chestiunea esenţială în cauză, respectiv modul în care consumatorul obişnuit poate face distincţie între cele două mărci inscripţionate pe produs sau dacă cele două mărci sunt de natură să creeze confuzie în rândul consumatorilor.
Reluând un alt motiv de apel, recurenta critică respingerea cererii cu privire la daune, invocând probatoriul administrat în acest sens şi ignorat de instanţa de apel.
În final, recurenta susţine că nu există identitate între titulara mărcii rezultată din actele de înregistrare şi societatea intimată în cauză, precum şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor dovezi administrate, respectiv înscrisuri care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Recurenta a solicitat modificarea în tot a deciziei instanţei de apel în sensul admiterii cererii reconvenţionale, cu cheltuieli de judecată în toate instanţele.
La data de 7 octombrie 2005 s-a depus de către recurentă o petiţie prin care a invocat un motiv suplimentar de recurs, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., respectiv necompetenţa materială a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, de a soluţiona litigiul în raport de natura comercială a cauzei.
Intimata-pârâtă reconvenţională a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Referitor la prima critică din recurs în sensul examinării neunitare a cauzei, respectiv fără conjugarea cererii reconvenţionale cu cererea principală, rezolvarea dată de instanţa de apel este corectă. Strict formal, instanţa de fond şi cea de apel nu aveau obligaţia să examineze cererea reconvenţională corelat cu cea principală. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi realizat o astfel de examinare, ea nu era relevantă în sensul pretins de reclamantă. Cererea principală s-a respins irevocabil prin sentinţa nr. 294/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca prematură, pe considerentul că Legea nr. 84/1998 a intrat în vigoare abia la data de 23 iulie 1998, când începea să curgă termenul de 5 ani prevăzut de art. 45, text pe care s-a întemeiat cererea principală care avea ca obiect decăderea recurentei din drepturile de marcă prin nefolosire timp de 5 ani. Prematuritatea acestei cereri nu are nici o relevanţă juridică în raport cu cererea reconvenţională prin care se tinde la obligarea intimatei de a înceta folosirea mărcii în discuţie.
De asemenea este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că instanţa fondului a calificat corect obiectul litigiului şi s-a pronunţat în cadrul procesual cu care a fost învestită.
Celelalte critici ample din recurs privind faptul că instanţele nu au examinat înscrisurile depuse de recurentă, precum şi celelalte probe administrate de aceasta în susţinerea cererii reconvenţionale, ignorând faptul că recurenta este titulara mărcii de la o dată anterioară celei la care intimata şi-a înregistrat-o pe a ei, pentru clase de produse identice, precum şi faptul că s-au încălcat prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 sunt de asemenea nefondate.
Instanţele au reţinut în mod corect, chiar dacă au accentuat forţa probantă a hotărârii nr. 54 din 29 ianuarie 2002 a O.S.I.M., Comisia de Reexaminare Mărci, că mărcile ale căror titulare sunt fiecare dintre cele două părţi, deşi au elemente de asemănare, acestea nu sunt de natură să producă pentru consumatori o confuzie a lor.
Nu este lipsit de importanţă faptul că hotărârea menţionată s-a pronunţat într-o procedură specială de contestare a cererii de înregistrare a mărcii de către intimată, respectiv în rezolvarea contestaţiilor ambelor părţi la o decizie de admitere parţială a opoziţiei recurentei la înregistrarea mărcii intimatei, stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că riscul de asociere între titularii celor două mărci nu există.
Astfel, sub aspect vizual, cele două mărci sunt diferite deoarece V.M. cu element figurativ nr. 40537 are o scriere în semicerc şi ca element o corabie care pluteşte pe mare, faţă de marca opusă de recurentă, respectiv V.M C. nr. 26494 cu element figurativ, care prin partea verbală sugerează un club sau discotecă.
Riscul de confuzie nu există pentru că intimata are propriile sale reţele de distribuţie, iar recurenta are magazine şi discoteci proprii.
Împrejurarea că intimata a comercializat produse cu marca a cărei titulară este, la o valoare stabilită parţial prin expertiza efectuată în cauză nu poate fi interpretată în sensul că aceasta s-a produs numai datorită confuziei cu produsele pentru care este titulară de marcă recurenta.
Simpla asemănare verbală dintre cele două mărci nu justifică admiterea cererii recurentei.
Faptul că marca recurentei a fost înregistrată anterior, precum şi notorietatea ei nu sunt elemente suficiente pentru a face aplicabile prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998. În cauză nu s-a dovedit că asemănarea verbală a produs confuzie între consumatori şi, prin aceasta, daune materiale şi de imagine recurentei.
Notorietatea unei mărci, chiar anterioară nu poate justifica interdicţia înregistrării unei mărci similare şi, cu atât mai puţin, utilizarea ei pentru produse sau servicii diferite. Este evident că marca V.M.C. înregistrată cu certificatul nr. 26494/1994 vizează clasele de produse şi servicii 29, 30, 31, 32, 41 şi 42, în timp ce marca V.M. a intimatei, înregistrată cu certificatul nr. 40537/2000 priveşte clasele de produse şi servicii 33, 35 şi 39, neexistând identitatea pretinsă de recurentă.
Celelalte condiţii prevăzute de art. 3 lit. c) şi de art. 6 lit. a) şi e) din Legea nr. 84/1998 au fost examinate cu ocazia înregistrării şi contestării înregistrării mărcii intimatei, conform celor arătate.
Împrejurarea că instanţele nu au admis cererea reconvenţională nu justifică critica recurentei privind neexaminarea tuturor probelor administrate de aceasta, ci dimpotrivă, pentru a ajunge la soluţiile pronunţate a fost necesară examinarea şi evaluarea acestora. Este adevărat că înscrisurile depuse de recurentă nu au fost menţionate expres în considerentele hotărârilor, dar aceasta nu echivalează cu omisiunea examinării lor care, în opinia recurentei, ar fi trebuit să conducă numai la soluţia admiterii cererii sale. Instanţele au argumentat temeinic soluţiile pe care le-au pronunţat.
Nefondată este şi critica în sensul că titulara mărcii este SC A. SRL şi nu SC A.S. SA. Societatea a avut iniţial denumirea şi forma de organizare ce apare în certificatul de înregistrare dar, ulterior au fost operate modificările pe care le-a suferit în denumire şi formă de organizare, inclusiv la O.S.I.M. care a emis Decizia din 10 iulie 2002, modificarea fiind publicată în BOPI, secţiunea mărci nr. 7 /2002. De altfel, chestiunea a fost menţionată în sentinţa instanţei de fond, iar recurenta nu a invocat-o în apel, astfel că nu o poate invoca în recurs.
În ce priveşte necompetenţa materială a secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti, şi, respectiv, a Curţii de Apel Bucureşti de a judeca litigiul, care are o natură comercială, critica este nefondată.
Este adevărat că părţile în cauză sunt societăţi comerciale, iar marca este un element al fondului de comerţ, ceea ce face operantă prezumţia de comercialitate recunoscută de art. 4 C. civ.
Dar la acest moment, având în vedere că prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară s-au creat în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 19 alin. (2), precum şi în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 35 alin. (2), secţii civile cu competenţă în materia proprietăţii intelectuale, ceea ce este posibil şi în cadrul Tribunalului Bucureşti şi cum dreptul de marcă este un drept de proprietate intelectuală, solicitarea recurentei de a trimite cauza spre soluţionare secţiilor comerciale ale instanţelor inferioare ierarhic apare ca lipsită de fundament.
În acest context se va respinge şi excepţia necompetenţei materiale invocate în cauză.
Pentru toate considerentele ce preced, recursul reclamantei reconvenţionale va fi respins ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta-reconvenţională SC V.U. SRL prin administrator judiciar SC C. SRL, împotriva deciziei nr. 704/A din 23 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 518/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4975/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
