ICCJ. Decizia nr. 4885/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4885
Dosar nr. 25860/1/2004
Nr. vechi 7785/200.
Şedinţa publică din 3 mai 2006
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele
La data de 6 noiembrie 2002, reclamanta V.D. a chemat în judecată pe pârâtul pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general solicitând anularea dispoziţiei nr. 337 din 20 mai 2002 emisă de Primarul general şi obligarea acestuia, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 34.817 mp situat în Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 1761 din 11 decembrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut din probele administrate că reclamanta V.D. a dobândit de la numiţii V.M., V.O. şi V.V. drepturile litigioase ce făceau obiectul dosarului nr. 6360/2000 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, privind terenul în suprafaţă de 30.000 mp din Bucureşti, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 679 din 26 februarie 2001.
În această calitate, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a adresat notificare Primăriei municipiului Bucureşti prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în litigiu.
Primarul general al Capitalei prin dispoziţia nr. 337 din 20 mai 2002 a respins cererea de restituire în natură cu motivarea că terenul solicitat face parte din domeniul public, fiind ocupat de „Parcul Hăţişului"; că reclamanta nu este decât beneficiara unor drepturi litigioase a căror întindere este prevăzută exact în contract şi că urmează să i se facă ofertă de despăgubiri băneşti, după apariţia Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că reclamanta nu a făcut dovada cu înscrisurile depuse că este moştenitoarea numitului V.I. căruia i-a aparţinut terenul în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18191/1913 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat. Nu s-a dovedit nici măcar împrejurarea că V.I. a decedat şi că s-a dezbătut succesiunea acestuia, iar certificatele de moştenitor depuse la dosar privesc alte persoane, a căror rudenie cu V.I., nu s-a probat.
Totodată, prima instanţă a considerat că atâta timp cât reclamanta a cumpărat drepturi litigioase, nu a făcut dovada că a dobândit proprietatea imobilului câtă vreme vânzătorii drepturilor nu erau nici ei proprietari ci doar moştenitori ai defuncţilor V.M. şi V.D. a căror legătură de rudenie cu proprietarul terenului, V.I., nu a fost probată.
Aşa fiind, acţiunea reclamantei V.D. a fost respinsă ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 665/A din 2 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa de apel, având în vedere înscrisurile depuse de reclamantă în această fază procesuală, a constatat că în conformitate cu certificatul de moştenitor nr. 17 din 5 mai 2003 eliberat de Biroul notarului public D.G. s-a făcut dovada că V.I., proprietarul terenului în litigiu, a decedat la data de 21 septembrie 1933, lăsând ca unic moştenitor pe fiul său V.M. ce a decedat la data de 19 octombrie 1976. La rândul său, V.M. a fost moştenit de V.M.M. şi V.D. (certificat de moştenitor nr. 1052 din 6 decembrie 1977 eliberat de Notariatul Local de Stat al sectorului 5).
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 1079 din 12 iulie 1995 eliberat de Notariatul de Stat sector 4, de pe urma lui V.D., decedat la data de 7 noiembrie 1994 au rămas ca succesori V.O. şi V.V.
Coroborând certificatele de moştenitor menţionate cu actul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, s-a conchis că apelanta-reclamantă şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, aşa încât au fost substituite considerentele sentinţei tribunalului sub acest aspect.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că prin notificarea adresată intimatului, apelanta nu a furnizat elemente de identificare a terenului pretins a fi restituit decât numărul poştal al acestuia şi o expertiză topografică extrajudiciară ce nu poate fi analizată în proces.
Mai mult, s-a menţionat că apelanta deşi a solicitat efectuarea în cauză a unei expertize pentru identificarea terenului, ulterior a revenit declarând că nu mai înţelege să administreze această probă.
În consecinţă, nefiind identificat terenul în litigiu a cărui restituire s-a solicitat sub aspectul întinderii, vecinătăţilor, a gradului de ocupare şi a destinaţiei prezente, apelul a fost respins ca nefondat.
Reclamanta V.D. a declarat recurs împotriva acestei decizii criticând-o ca nelegală şi invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine în esenţă că intimata şi-a însuşit expertizele topografice efectuate în alte procese şi depuse ca probe în cauză cu privire la identificarea terenului a cărui restituire în natură s-a solicitat prin notificare, aşa încât a considerat că nu mai este necesară efectuarea unei alte expertize în prezentul proces câtă vreme prin dispoziţia contestată, emisă de intimată, se recunoaşte amplasarea şi dimensiunile imobilului.
Faţă de aceste împrejurări, recurenta consideră nelegală hotărârea instanţei de apel prin care i se respinge apelul cu motivarea că renunţând la expertiză, nu s-a putut identifica terenul în litigiu.
De asemenea, recurenta menţionează că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ce consacră restituirea în natură ca regulă şi nu a avut în vedere că imobilul (teren) a fost preluat de stat fără nici un titlu şi nu s-a dovedit apartenenţa acestuia la domeniul public. Că terenul este liber şi poate fi restituit în natură.
Recursul declarat este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin notificarea adresată intimatei, recurenta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 34.817 mp situat în Bucureşti, preluat de stat fără nici un titlu.
Recurenta s-a considerat persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001, în calitate de moştenitoare a proprietarului terenului (V.I., ce a susţinut că este străbunicul său pe linie paternă) şi în calitate de cumpărătoare a drepturilor litigioase asupra terenului în suprafaţă de30.000 mp conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 679 din 26 februarie 2001 încheiat cu ceilalţi moştenitori ai lui V.I., proprietarul unui teren în suprafaţă de 70.000 mp în zona Şos. P.-Şos. D.
Din terenul în suprafaţă de 30.000 mp cumpărat de defunctul V.I. în anul 1913, ce face parte din cei 70.000 mp unul din moştenitorii acestuia, respectiv V.M. a vândut diferite parcele, astfel încât din cei 30.000 mp a rămas neînstrăinat terenul de 14.315 mp, aşa cum rezultă din expertiza efectuată de ing. C.A. într-o altă cauză.
Faţă de aceste împrejurări se impunea efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea terenului în cauză.
Din practicaua deciziei pronunţate de instanţa de apel rezultă că apelanta-reclamantă a solicitat la termenul din 26 martie 2004 efectuarea expertizei de identificare a terenului în litigiu, dar cererea sa a fost respinsă de instanţă faţă de poziţia oscilantă a părţii pe parcursul procesului.
Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel şi-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ. şi nu a stabilit pe deplin împrejurări de fapt ce ar fi dus la dezlegarea pricinii.
Respingând apelul reclamantei pe motiv că nu a fost identificat terenul în litigiu prin probe direct administrate în prezenta cauză, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nu a verificat dacă imobilul poate fi restituit în natură, dacă statul a preluat cu titlu legal bunul şi pe ce bază juridică acest bun a fost considerat că aparţine domeniului public.
Potrivit art. 314 C. proc. civ. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite", or, în cauză nu au fost clarificate împrejurările de fapt expuse şi care nu pot fi elucidate direct în recurs, fază în care e admisibilă doar proba cu înscrisuri.
Faţă de cele ce preced constatând că Decizia atacată este nelegală, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta V.D. împotriva deciziei nr. 665 A din 2 aprilie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4975/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4817/2004. Civil. Lg. 10/2001. Recurs → |
|---|
