ICCJ. Decizia nr. 5022/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5022
Dosar nr. 40468/1/2004
Nr. vechi 17764/200.
Şedinţa publică din 24 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 187 din 11 februarie 2002 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 şi adresată Consiliului Local Cluj, numita T.S.R. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din apartamentele nr. 4, 5 şi 6 aflate la parterul imobilului, constituite, fiecare, dintr-o cameră, dependinţe şi părţi indivize comune.
În motivarea notificării solicitanta a arătat că, iniţial, conform C.F., apartamentul nr. 1 era compus din 6 camere şi dependinţe, cu părţi indivize comune în cotă de 67/100 parte. Ulterior, I.I. şi I.S., părinţii solicitantei, i-au donat acesteia 77/100 parte din apartamentul nr. 1. Conform C.F. la data de 6 decembrie 1977 apartamentul de 6 camere s-a împărţit în două apartamente de 1 cameră şi respectiv 5 camere, acesta din urmă fiind preluat de Stat şi trecut în C.F. În prezent, apartamentul nr. 3 este proprietatea numitului F.I. şi a soţiei sale, iar celelalte apartamente (nr. 4, 5 şi 6) sunt în continuare în proprietatea Statului Român.
La data de 23 octombrie 2003 reclamanta T.S.R. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin primar pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate că imobilul format în prezent din apartamentele nr. 4, 5 şi 6 din Cluj-Napoca, înscrise în C.F., a fost luat de Statul Român fără titlu valabil; să fie obligat Primarul Municipiului Cluj-Napoca să emită decizie de restituire în natură a acestor apartamente, astfel cum reclamanta le-a descris în petitul acţiunii; să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor, cu titlu de retrocedare, ca bun propriu, în baza Legii nr. 10/2001.
În motivarea acţiunii reclamanta a reiterat situaţia de fapt prezentată în notificare, adăugând că bunurile solicitate au fost trecute în proprietatea statului prin Decizia nr. 35 din 17 februarie 1976 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea prevederilor constituţionale şi că, deşi notificată, unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie ori dispoziţie motivată asupra solicitării de restituire a bunurilor.
Investit iniţial cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa nr. 36 din 16 martie 2004, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca cu motivarea că acţiunea reclamantei are ca obiect o obligaţie de a face, neevaluabilă în bani, competenţa de soluţionare revenind instanţei de drept comun care este judecătoria.
Prin sentinţa civilă nr. 2670 din 16 martie 2004 Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să restituie în natură reclamantei imobilul din C.F. Cluj-Napoca, condiţionat de restituirea sumei încasată cu titlu de despăgubire, actualizată. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi ca prematur petitul referitor la intabularea dreptului de proprietate al reclamantei.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin Decizia nr. 1516/A din 14 iunie 2004, a admis apelurile declarate de pârâţi, a anulat în întregime sentinţa Judecătoriei Cluj-Napoca şi a trimis cauza spre soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Cluj.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut şi motivat că, în virtutea principiului simetriei, atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate, atrage competenţa instanţei abilitate să cenzureze actul însuşi, astfel că cererea privind restituirea în natură a imobilului este de competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca care prin cele trei recursuri au invocat următoarele motive, identice, de casare: în mod greşit instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi chiar dacă cererea reclamantei vizează aducerea la îndeplinire a unei obligaţii cuprinsă în această lege, soluţionarea ei nu cade în competenţa tribunalului, ci instanţei de drept comun, adică judecătoriei; acţiunea reclamantei este inadmisibilă şi trebuia rezolvată în temeiul acestei excepţii; prin cel de al doilea petit al acţiunii, cererea reclamantei „apare ca o revendicare de drept comun mascată", astfel că reclamanta putea solicita instanţei doar emiterea unei dispoziţii, nu şi restituirea în natură a imobilului; întrucât prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 reclamanta a fost îndestulată rezonabil ca urmare a plăţii unei despăgubiri, preluarea imobilului nu poate fi considerată abuzivă.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din dispoziţiile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Cazul dedus recursurilor de faţă pune în discuţie situaţia în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijenţă, fie din rea-voinţă, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptăţită. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze, în nici un caz, interesele persoanei îndreptăţite şi nici să o lipsească de posibilitatea de a-şi apăra în justiţie drepturile recunoscute de lege.
Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptăţite şi nici ulterior, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea dispoziţiei sau deciziei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipseşte, iar prevederile respective au caracter special, fiind de strictă interpretare şi, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.
Deşi legislatorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, fie ca persoană juridică deţinătoare să fie obligată să emită (să pronunţe) un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana îndreptăţită şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite de lege, instanţa judecătorească să se pronunţe asupra cererii de restituire a nemişcătorului sau pentru acordarea de alte măsuri reparatorii, aşa cum s-a cerut prin notificare. Dar şi într-un caz şi în celălalt, instanţa judecătorească competentă este secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
În caz contrar, dacă s-ar considera, aşa cum solicită recurenţii, că în lipsa unui răspuns la notificare, persoana îndreptăţită nu ar avea posibilitatea de a se adresa instanţei judecătoreşti competente (adică, s-ar aprecia ca inadmisibilă o atare acţiune), ar însemna ca rezolvarea situaţiei conflictuale să depindă, în mod exclusiv şi absolut, doar de voinţa persoanei deţinătoare ceea ce ar constitui mai mult şi mai grav decât un impediment la liberul acces la justiţie şi anume o lipsă de justiţie.
Faţă de cele ce preced, recursurile declarate de pârâţi se privesc ca nefondate şi vor fi respinse în consecinţă, urmând ca motivul de casare referitor la valabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul, întrucât nu a format obiect de judecată la instanţele anterioare, să fie analizat, sub formă de apărare, de instanţa de trimitere, odată cu evocarea fondului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Primăria Municipiului Cluj-Napoca prin Primar, Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 1516/A din 14 iunie 2004 a Curţii de Apel Cluj-Napoca, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5179/2004. Civil. Rectificare C.F. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5/2004. Civil → |
|---|
