ICCJ. Decizia nr. 5108/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5108
Dosar nr. 8319/2004
Şedinţa din 10 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 336 din 9 iunie 2003, Tribunalul Vâlcea a respins excepţiile invocate de Municipiul Râmnicu Vâlcea şi P.C. şi au fost respinse contestaţiile precizate prin cererea de la fila 50 dosar, formulate de U.F., U.I. şi U.E., în contradictoriu cu Municipiul Râmnicu Vâlcea, Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea şi P.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că excepţiile tardivităţii formulării contestaţiilor şi a lipsei calităţii procesuale active nu sunt întemeiate, deoarece contestaţiile împotriva celor două dispoziţii au fost formulate în termen şi reclamanţii, care pretind că împreună cu pârâta sunt moştenitorii fostului proprietar U.G., sunt îndreptăţiţi să formuleze contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 474 din 28 mai 2002.
Reţine instanţa de fond, că cererea reclamanţilor pentru restituirea în natură a imobilului în favoarea lor şi a pârâtei nu este întemeiată, pentru că bunul a fost deja restituit prin dispoziţia nr. 474/2002. Din actele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost proprietatea defunctului U.G., care a avut doi descendenţi (pârâta şi tatăl reclamanţilor) şi că prin Decizia nr. 445 din 30 iulie 1979 a fost trecut în proprietatea statului de la P.I., soţul pârâtei P.C., iar, potrivit art. 3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Reclamanţii nu au făcut dovada că erau comoştenitori asupra imobilelor, pentru a se dispune restituirea în natură a bunurilor în indiviziune.
Prin Decizia civilă nr. 248/A din 11 februarie 2004, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunilor conexe, anulării dispoziţiilor nr. 897 din 28 noiembrie 2002 şi nr. 474 din 28 mai 2002, emise de Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea, în privinţa imobilului (casă în suprafaţă de 51,05 mp şi teren aferent în suprafaţă de 457,25 mp), situat în Râmnicu Vâlcea, constatând că sunt îndreptăţiţi la restituire, atât pârâta P.C., prin moştenitorii intervenienţi, cât şi U.M. prin moştenitorii săi reclamanţii U.F., U.I. şi U.G.E.
Intimaţii au fost obligaţi să plătească apelanţilor suma de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că unitatea deţinătoare a răspuns negativ la cererea reclamanţilor, motivat de faptul că imobilul a fost preluat de la P.I., titular de rol fiscal şi deţinător a două construcţii, însă nici măcar pârâţii nu pretind că P.I. a fost proprietar. Aceştia au invocat că proprietară a bunului a fost P.C. (soţia lui P.I.), care l-a dobândit prin înzestrare.
Se mai reţine, că primarul şi-a fundamentat dispoziţia pe considerentul unei posesii de lungă durată, de peste 31 de ani, în favoarea lui P.I., făcând aprecieri pentru o eventuală dobândire a bunului prin uzucapiune. Acest mod de dobândire poate fi însă invocat numai de cel în favoarea căruia ar trebui să opereze, iar P.C. a invocat numai înzestrarea.
In privinţa modului de transmitere a proprietăţii de la U.G., inclusiv pârâţii pretind că s-a produs în favoarea autoarei lor prin înzestrare, însă o asemenea dovadă nu s-a făcut în cauză, deşi la instanţa de apel s-a încuviinţat suplimentarea probatorului. Dimpotrivă, din probele administrate rezultă că la data de 5 ianuarie 1945, când a decedat U.G., U.M.(născut la data de 20 iunie 1930), era minor. De aceea, împotriva acestuia nu a început să curgă termenul de acceptare a succesiunii şi nici nu i se putea deschide rol fiscal, iar din declaraţiile martorilor audiaţi la cererea reclamanţilor rezultă că ambii fraţi s-au ocupat de încasarea chiriilor şi U.M. şi-a manifestat intenţia de a se muta efectiv în casă, însemnând prin aceasta că ambii fraţi au acceptat succesiunea, culegând fructele imobilului închiriat, fără să existe vreun act de exerciţiu exclusiv şi individual al proprietăţii din partea unuia dintre ei.
În privinţa înzestrării, aceeaşi martori arată că a avut loc, dar pentru construcţia situată în comuna Cremenari, sat Bratia Deal şi nu pentru construcţia care face obiectul litigiului.
Reţine instanţa de apel, că imobilul fiind preluat de la ambii fii ai fostului proprietar, chiar dacă autorul reclamanţilor nu a fost menţionat în documentaţia de preluare, în condiţiile Legii nr. 10/2001 restituirea proprietăţii trebuie să se facă în beneficiul tuturor moştenitorilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta O.V., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. După ce prezintă istoricul procesului, recurenta susţine că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin HG nr. 498/2003.
Arată recurenta, că sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii numai proprietarii imobilelor, iar din actele depuse la dosar rezultă că la data preluării imobilul se afla în proprietatea autoarei recurentei P.C.
Înscrisurile depuse la dosar (declaraţie fiscală, declaraţia pentru stabilirea impozitului asupra terenului şi clădirilor nr. 5303 din 12 februarie 1992, adresa nr. 30986 din 14 aprilie 1992) atestă faptul că imobilul a aparţinut lui P.C. şi P.I. Această împrejurare rezultă şi din procesul verbal de evaluare a locuinţei, fişa tehnică a locuinţei şi Decizia nr. 445 din 30 iulie 1979.
Recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut că imobilul a aparţinut defunctului U.G., pe baza declaraţiilor a 2 martori şi că din probele administrate în cauză rezultă că P.C. şi U.M. au făcut acte de administrare, însă această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece din actele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost edificat de părinţii recurentei, în perioada 1946–1948, după decesul autorului U.G.
Se mai susţine, că hotărârea atacată este nelegală, deoarece curtea de apel a admis cererea de apel, motivată pe împrejurări care nu au legătură cu dispozitivul sentinţei apelate. In cererea de apel se invocă faptul că în mod greşit prin hotărârea apelată s-a reţinut că autorii recurentei au dobândit dreptul prin uzucapiune, deşi nici în considerente şi nici în dispozitivul hotărârii nu s-a reţinut dobândirea dreptului prin prescripţie achizitivă, instanţa de fond fundamentându-şi soluţia pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, referitoare la faptul că este îndreptăţită la măsuri reparatorii persoana care era proprietara bunului la data preluării.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au cerut să se respingă recursul şi recurenta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul va fi respins, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, însă dispoziţiile acestui text nu sunt incidente în cauză.
Instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 privitoare la persoanele îndreptăţite la măsuri reparatori.
Textul dispune „sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora".
În privinţa imobilului care face obiectul procesului, corect s-a reţinut prin hotărârea atacată că a aparţinut defunctului U.G., autorul comun al defunctei P.C. (mama recurentei) şi al defunctului U.M.(soţul reclamantei-intimate U.F. şi tatăl reclamanţilor intimaţi U.I. şi U.G.E.).
Faptul că edificarea construcţiei s-a realizat de U.G., pe terenul proprietatea sa, este dovedit cu autorizaţia emisă la data de 9 aprilie 1935 la cererea acestuia, aflată la fila 15 din dosarul instanţei de fond, în care există precizarea că autorizaţia este dată pentru edificarea unei construcţii pe „terenul ce posedă U.G.".
În cursul procesului, pârâta P.C. şi recurenta, introdusă în judecată împreună cu intimaţii pârâţi, ca moştenitori ai pârâtei, au făcut susţineri contradictorii cu privire la persoana care a edificat construcţia şi la modul în care soţii P. au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului.
În întâmpinarea depusă la instanţa de fond, pârâta P.C. a susţinut că din recensământul efectuat în anul 1948, atestat prin buletinul clădirii şi actele întocmite la momentul preluării imobilului de către stat, rezultă că proprietar al bunului era soţul acesteia P.I., iar în declaraţia de recurs se arată că U.G. (bunicul recurentei) a cerut să se elibereze autorizaţie de construire în anul 1935, când fiica acestuia (mama recurentei) avea vârsta de 15 ani, însă construcţia urma să fie edificată pentru P.C.
Tot în declaraţia de recurs se mai susţine (pentru prima dată) că cei care au edificat construcţia, în perioada 1946–1948, după decesul lui U.G., au fost soţii P.I. şi C.
Aceste susţineri nu au fost dovedite în cauză, iar faptul că imobilul, teren şi construcţie, a fost proprietatea numitului U.G., autorul comun al părţilor, este reţinut şi prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, considerată de recurentă ca fiind legală şi temeinică.
De altfel, faptul că edificarea construcţiei nu s-a realizat în perioada 1946–1948, rezultă din actele invocate de pârâta P.C., deoarece foaia de recensământ s-a întocmit la data de 15 decembrie 1948, pe baza declaraţiei făcute de D.I., care deţinea imobilul în calitate de chiriaş, fiind instalat din anul 1937, când U.G. era în viaţă.
Cu actele invocate de recurentă nu s-a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului de la U.G. la părinţii acesteia.
Menţiunile făcute în rolul fiscal, pe baza declaraţiei pentru stabilirea impozitului, consemnările din fişa de recensământ, procesul verbal de evaluare şi fişa tehnică a imobilului nu sunt acte translative de proprietate.
Pot fi considerate acte doveditoare a dreptului de proprietate, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, şi istoricul de rol fiscal, procesul verbal întocmit cu ocazia preluării, extras din registrul agricol etc., dar numai în lipsa altor acte care să ateste faptul că dreptul de proprietate asupra bunului preluat de stat aparţinea altei persoane decât cea înscrisă în actele menţionate ori că aceasta nu era singura proprietară a bunului.
Or, în speţă, cu actele invocate de reclamanţii-intimaţi, s-a făcut dovada că proprietar al imobilului a fost U.G., decedat în anul 1945, că succesiunea acestuia s-a transmis descendenţilor P.C. (mama recurentei) şi U.M. şi că P.I. (soţul pârâtei P.C.), înscris în actele invocate de recurentă, nu a dobândit proprietatea prin vreunul din modurile de dobândire prevăzute de lege.
De aceea, dreptul de proprietate asupra imobilului care a aparţinut defunctului U.G., fiind transmis la decesul acestuia mamei recurentei (P.C.) şi lui U.M., a cărui succesiune s-a transmis reclamanţilor, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii atât reclamanţii, cât şi pârâţii persoane fizice, aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată.
Neîntemeiată este şi susţinerea că cererea de apel trebuia respinsă, pentru că au fost invocate împrejurări care nu au legătură cu soluţia pronunţată prin sentinţa apelată.
Într-adevăr, motivele de apel care privesc prescripţia achizitivă nu au legătură cu cele hotărâte de instanţa de fond, deoarece la această instanţă nu s-a invocat dobândirea dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, iar prin sentinţa apelată nu s-a reţinut că pârâţii au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului prin uzucapiune, însă motivele de apel nu privesc numai prescripţia. La pct. 2 lit. c) din declaraţia de apel, reclamanţii apelanţi arată că, în ipoteza în care instanţa de fond nu a avut în vedere prescripţia achizitivă, soluţia respingerii contestaţiei este lipsită de temei legal, pentru că U.G. a fost proprietarul imobilului şi nu s-a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate de la acesta la soţii P.
În raport de această susţinere, corect instanţa de apel a efectuat controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate, şi a reţinut că dispoziţiile emise de primar sunt nelegale, deoarece, în calitate de moştenitori ai fostului proprietar, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii atât reclamanţii cât şi moştenitorii defunctei P.C.
În hotărârea recurată se fac referiri şi la prescripţia achizitivă, în raport de conţinutul dispoziţiilor contestate, iar instanţa de apel corect a reţinut că uzucapiunea ca mod de dobândire a proprietăţii poate fi invocată numai de cel interesat.
Potrivit prevederilor art. 1841 C. civ., uzucapiunea nu poate fi invocată nici de instanţă din oficiu.
Or, în prezenta cauză, acest mod de dobândire a proprietăţii, care în cazul coproprietarilor prezintă particularităţi, nu a fost invocat de persoanele interesate la instanţele de fond şi apel şi nici prin declaraţia de recurs.
Prin urmare, se constată că dispoziţiile prin care s-a respins cererea contestatorilor pentru restituirea în natură a imobilului, bunul fiind restituit numai pârâtei P.C., sunt nelegale, deoarece pentru acest imobil sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii toţi moştenitorii defuncţilor P.C. şi U.M., aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată.
Pentru considerentele expuse, va fi respins recursul declarat de pârâtă, iar, conform art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată să plătească intimaţilor-reclamanţi cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta O.V. împotriva deciziei civile nr. 248/A din 11 februarie 2004 a Curţii de Apel Piteşti.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 8.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5141/2004. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5089/2004. Civil. Reziliere contract... → |
|---|
