ICCJ. Decizia nr. 5229/2004. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5229
Dosar nr. 22/97/2004
Şedinţa publică din 26 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 30 iulie 2004, reclamantul F.I. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi consiliul local al municipiului Lupeni, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i oblige pe pârâţi la plata sumei de 25.543 dolari SUA, reprezentând contravaloarea suprafeţei de 3.649 mp teren expropriat sau contravaloarea în lei la momentul despăgubirii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 265 din 9 mai 2007 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, acţiunea reclamantului a fost respinsă cu următoarea motivare:
Reclamantul este moştenitor testamentar al defunctului F.V., care a deţinut în proprietate cota parte de ½ din imobilul înscris în C.F. 487 Bărbăteni, nr. topo 1624/2/2, imobil care a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică prin Decretul nr. 104/1981 şi respectiv prin Decretul nr. 371/1985.
La situaţia de fapt reţinută, tribunalul a considerat că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, pe dispoziţiile căreia şi-a întemeiat reclamantul acţiunea, ci dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005.
Or, reclamantul nu a urmat procedura specială impusă de Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de acest act normativ pentru a obţine măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul expropriat.
Prin Decizia civilă nr. 309 din 9 noiembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În mod corect prima instanţă a reţinut că pentru imobilele expropriate sunt incidente dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi nu cele ale Legii nr. 33/1994.
Soluţia de respingere a acţiunii este cu atât mai întemeiată cu cât prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a stabilit cu putere obligatorie că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului formulată în faţa instanţei de apel de a obliga pe pârâţi la emiterea unei dispoziţii de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, curtea de apel a arătat că aceasta reprezintă o cerere nouă, care nu poate fi formulată în această fază procesuală, faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi de principiul disponibilităţii, în mod corect nu s-a putut verifica nici de către prima instanţă cererea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând următoarele motive:
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul şi-ar fi modificat în această fază procesuală cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, instanţa nu era ţinută de temeiul juridic indicat de reclamant în cerere, ci trebuia să facă propria calificare a acesteia şi să o soluţioneze pe fond, fie în baza Legii nr. 33/1994, aşa cum a indicat reclamantul în acţiune, fie în baza Legii nr. 10/2001, aşa cum a apreciat prima instanţă că ar fi trebuit formulată cererea.
Neprocedând astfel, instanţa de apel a săvârşit un act de denegare de justiţie.
În condiţiile în care a reţinut că reclamantul şi-a fundamentat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la acest temei juridic şi pe cale de consecinţă, să stabilească dacă terenul în litigiu a fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat, dacă s-a respectat termenul prevăzut de lege şi dacă s-a făcut sau nu vreo declaraţie de utilitate publică.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, recurentul susţine că aceasta nu fusese adoptată la data introducerii acţiunii, aşa încât nu i se poate reproşa că nu a avut în vedere temeiul juridic corect.
Faţă de dispozitivul menţionatei decizii, instanţa ar fi trebuit să verifice acţiunea reclamantului pe fond prin prisma Legii nr. 10/2001, deoarece instanţa supremă a statuat în mod constant că în cazul în care entitatea sesizată nu soluţionează notificarea, persoana care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii are deschisă calea accesului la justiţie.
În drept, recurentul şi-a fundamentat criticile pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii au depus la dosar întâmpinare şi, respectiv, concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
În mod corect curtea de apel a reţinut că reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată pentru plata de despăgubiri datorate ca urmare a exproprierii imobilului autorului său întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi că solicitarea acestuia de a se soluţiona cererea în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, formulată direct în apel, nu poate fi primită, deoarece presupune o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată.
Chiar dacă reclamantul urmăreşte acelaşi scop şi anume, obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru un imobil expropriat, acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi cea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au nu doar temeiuri juridice diferite, dar presupun verificări diferite şi pot conduce la soluţii diferite, inclusiv în ceea ce priveşte procedura acordării acestor măsuri şi natura acestora.
Nici în ceea ce priveşte obligaţia instanţei de a califica în mod corect cererea de chemare în judecată, despre care recurentul pretinde că ar fi fost încălcată, critica acestuia nu este întemeiată.
Reclamantul a formulat în termen neechivoci o cerere de despăgubire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi nu o contestaţie prin care să solicite, după caz, anularea dispoziţiei ori deciziei motivate a unităţii deţinătoare sau sancţionarea refuzului acesteia de a soluţiona notificarea formulată de reclamant, pentru ca instanţa, în baza rolului activ, să fi putut pune în discuţie şi recalifica acţiunea ca fiind o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Aşadar, stabilind că reclamantul a sesizat instanţa cu acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, prin care a solicitat despăgubiri pentru un imobil expropriat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în mod legal tribunalul a respins acţiunea, iar curtea de apel a confirmat această soluţie.
Aceasta deoarece imobilele expropriate în perioada de referinţă anterior menţionată intră în câmpul de aplicare al legii speciale, Legea nr. 10/2001, ceea ce exclude aplicabilitatea legii-cadru în materie de expropriere, Legea nr. 33/1994, astfel cum s-a statuat prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faptul că la data sesizării instanţei de către reclamant această decizie încă nu fusese pronunţată nu are relevanţă.
Adoptarea deciziei în interesul legii a fost necesară pentru unificarea practicii în materie şi ea este de imediată aplicare, litigiile în care nu poate produce efecte fiind doar cele irevocabil soluţionate.
Acestea sunt considerentele pentru care în mod corect instanţele anterioare nu au soluţionat pe fond cererea reclamantului, fără ca aceasta să constituie o denegare de dreptate.
În cazul în care aşa cum susţine reclamantul în recurs, există o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pe care entitatea juridică sesizată nu a soluţionat-o, acesta are deschisă calea accesului la justiţie, însă în condiţiile şi în temeiul legii speciale.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine Decizia atacată şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 309 A din 9 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 418/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2875/2004. Civil. îndreptare eroare... → |
|---|
