ICCJ. Decizia nr. 569/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 569
Dosar nr. 10803/2004
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 20 august 2002 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, sub nr. 4427/2002, precizată ulterior, reclamanta B.M. a chemat în judecată pârâţii Primăria Municipiului Constanţa, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei nr. 2519 din 22 iulie 2002 a Primarului Municipiului Constanţa prin care i-a fost respinsă notificarea nr. 89161 din 4 iulie 2001, formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1177,32 mp, situat în Mamaia, lotul 260, careul XXXIV şi obligarea pârâţilor să restituie din acest teren suprafaţa liberă de orice construcţii, iar pentru partea ocupată de construcţii, despăgubiri în echivalent.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică sub nr. 1387 din 11 august 1915 la grefa Tribunalului Constanţa şi transcris sub nr. 2045 din 11 august 1915, autoarea sa B.M. a cumpărat de la Primăria oraşului Constanţa, achitând preţul integral, terenul intravilan situat în Mamaia plajă, lotul 260 careul XXXIV în suprafaţă de 1177,32 mp, contract care nu cuprinde nici un pact comisoriu care să prevadă vreo obligaţie de a construi în vreun termen, vânzarea nefiind afectată de absolut nici o condiţie. Ulterior, prin Decizia administrativă nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa, s-au declarat desfiinţate şi reziliate de plin drept toate actele de vânzare de loturi de pe plajă Mamaia pentru neexecutarea clauzelor prevăzute în actele normative şi în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata preţului, cât şi cu privire la neefectuarea construcţiilor în termenele fixate.
Reclamanta a mai arătat că, prin dispoziţia nr. 2519 din 22 iulie 2002, emisă de Primarul Municipiului Constanţa i-a fost respinsă notificarea formulată în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, fără nici o motivare, în speţă fiind încălcate dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din legea menţionată.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Prin sentinţa civilă nr. 186 din 6 februarie 2003, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată, reţinând, în esenţă, că între autoarea reclamantei şi Primăria Constanţa au existat raporturi contractuale de drept comun, în baza cărora s-a emis Decizia nr. 22043/1958 pentru neplata preţului şi nerespectarea obligaţiei de a edifica construcţii pe aceste terenuri, Primăria Constanţa, în calitate de parte contractantă, apreciind această clauză ca având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001 referitoare la preluarea abuzivă, în condiţiile enumerate de art. 2 lit. a)-h) şi că, în mod corect, s-a apreciat în dispoziţia contestată faptul că cererea de restituire nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reţinut, în motivarea sa şi faptul că reclamanta nu a depus contractul de vânzare-cumpărare în integralitatea sa, ci doar un extras, aşa încât nu a făcut dovada conţinutului actului şi a clauzelor acestuia, susţinerile sale nefiind dovedite în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate şi susţinând că, în mod greşit, prima instanţă a reţinut că în actul de vânzare-cumpărare al autoarei sale a existat o clauză de construire şi neexecutarea de către cumpărătorul terenului a obligaţiei de a construi într-un termen prestabilit contractual, este supusă riscului contractual. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ. a dovedit proprietatea asupra terenului în litigiu cu înscrisurile nr. 3285/1997 şi nr. 2324/2002, eliberate de Arhivele Statului.
Se mai arată în dezvoltarea motivelor de apel că s-au depus la dosar acte care dovedesc faptul că în cazul contractelor de vânzare-cumpărare loturi în Staţiunea Mamaia, care au avut clauză de construire, această clauză a fost prelungită permanent, reziliindu-se numai contractele care nu au fost achitate integral, ceea ce nu este cazul autoarei reclamantei şi că instanţa de fond nu a analizat, în motivarea sa, două hotărâri judecătoreşti cu care s-a făcut dovada că prin Decizia nr. 22043/1958 nu s-a precizat fiecare contract în parte ce a fost reziliat, aşa încât trecerea în proprietatea statului a terenului aflat în litigiu s-a făcut nelegal, prin abuz, fără nici un titlu.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 249/C din 16 decembrie 2003 a respins apelul ca nefondat.
În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut că în mod legal şi temeinic prin sentinţa civilă apelată s-a respins contestaţia formulată de apelantă, motivat de faptul că nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aceasta deoarece între Primăria Constanţa şi autoarea reclamantei, prin încheierea actului de vânzare-cumpărare s-au stabilit raporturi contractuale, iar neîndeplinirea obligaţiei contractuale de a edifica o construcţie pe terenul cumpărat a determinat primăria, în baza deciziei nr. 22043/1958, să rezilieze de plin drept contractul de vânzare-cumpărare, precum şi că reclamanta nu a făcut dovada afirmaţiilor conform cărora în cazul contractelor de vânzare-cumpărare loturi în Staţiunea Mamaia, care au avut clauză de construire, această clauză a fost prelungită permanent, fiind reziliate doar contractele pentru care preţul nu a fost integral plătit, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reclamanta a arătat că instanţele în mod greşit au reţinut în considerentele hotărârilor faptul că actul de vânzare-cumpărare este afectat de o clauză de construire, care de fapt nu există şi, mai mult, că această clauză (inexistentă) are caracterul unui pact comisoriu de gradul IV.
Recurenta a mai arătat, în dezvoltarea motivelor de recurs că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, încadrându-se în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, întrucât se bazează pe un fapt inexistent, clauza de construire, despre care face vorbire în mai multe rânduri.
În sfârşit, motivul de recurs ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ se referă la faptul că instanţa nu a ţinut cont de două acte, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv actul de proprietate al terenului în litigiu şi actul de proprietate al altui teren cumpărat în aceleaşi condiţii, neafectat de nici o clauză, acestea reprezentând dovezi palpabile şi obiective.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse.
Reclamanta critică soluţiile instanţelor pe considerentul că acestea nu au avut în vedere un act hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, respectiv contractul de vânzare-cumpărare ce face dovada proprietăţii asupra terenului în litigiu şi, de asemenea, că au reţinut în mod eronat faptul că actul de vânzare-cumpărare ar fi afectat de o clauză de construire ce are caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, întrucât această clauză este inexistentă.
Reproşând instanţelor că în mod greşit au soluţionat cauza cu nesocotirea contractului de vânzare-cumpărare ce face dovada proprietăţii asupra imobilului, reclamanta, de fapt, îşi invocă propria culpă pentru nedepunerea la dosar a acestui înscris în integralitatea sa, aşa încât să se poată observa şi analiza conţinutul şi clauzele aflate în cuprinsul său.
Este de reţinut faptul că, reclamantei i-au fost acordate de instanţa de fond (Tribunalul Constanţa) nu mai puţin de patru termene de judecată, respectiv 12 septembrie 2002, 10 octombrie 2002, 14 noiembrie 2002 şi 12 decembrie 2002, pentru a depune la dosar contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit proprietatea terenului din Staţiunea Mamaia detaliat, dar aceasta nu a fost în măsură să prezinte decât un extras al acestui act, eliberat de Arhivele Statului.
Mai mult, prima instanţă a dispus efectuarea de adrese la Consiliul Local Constanţa (la termenul din 14 noiembrie 2002) şi la Primăria Municipiului Constanţa (la termenul din 12 decembrie 2002) pentru depunerea contractului menţionat, în copie, dar acesta nu a fost găsit în arhivele pârâţilor, care cuprind actele cele mai vechi din perioada anilor 1930, conform relaţiilor comunicate instanţei de judecată.
Or, drepturile afirmate în justiţie se întemeiază pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în proces se impune în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, iar potrivit art. 1169 C. civ., regulă de drept comun în materia probaţiunii, cel ce face o afirmaţie în faţa judecăţii, trebuie să o dovedească.
Faţă de această situaţie, în care reclamanta nu a făcut dovada conţinutului şi clauzelor actului de vânzare-cumpărare pe care îl invocă, prezumţia operează în favoarea pârâţilor.
Astfel, este evident că între Primăria Constanţa şi autoarea reclamantei s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 1387 din 11 august 1915 transcris sub nr. 2045 din 11 august 1915, prin care s-au stabilit raporturi contractuale, iar neîndeplinirea obligaţiei contractuale de a edifica o construcţie pe terenul cumpărat de către autoarea recurentei, a determinat Primăria Constanţa, în baza deciziei nr. 22043/1958, să rezilieze de plin drept actul de vânzare-cumpărare.
Susţinerile reclamantei că această clauză de construire a fost prelungită permanent şi că au fost reziliate numai contractele pentru care preţul nu a fost achitat integral, rămân nişte simple afirmaţii, atâta timp cât acestea nu au fost probate cu dovezi, aşa cum am arătat.
Aşadar, în raport de faptele invocate ca fiind cunoscute şi celelalte probe directe administrate, se constată că instanţele de fond şi de apel, în mod corect au conchis că Primăria Constanţa a emis Decizia de reziliere a contractului în calitate de parte contractantă şi în considerarea clauzelor contractuale privind obligaţia de a construi pe teren şi obligaţia de a plăti integral, pe care le-a apreciat ca având caracterul unui pact comisoriu de gradul IV, astfel încât nu se poate reţine o preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului şi, pe cale de consecinţă, cererea de restituire formulată de reclamantă în mod corect a fost respinsă întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Referitor la critica recurentei ce vizează împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la actul de proprietate al altui teren cumpărat în aceleaşi condiţii, neafectat de nici o clauză, este de subliniat faptul că acest înscris nu are relevanţă în cauză, el neputând face dovada conţinutului şi clauzelor cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1387 din 11 august 1915, ce interesează în speţa de faţă.
Faţă de considerentele ce preced, recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei civile nr. 249/C din 16 decembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5733/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5673/2004. Civil → |
|---|
