ICCJ. Decizia nr. 5673/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5673
Dosar nr. 5322/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 martie 2001 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta S.I.M. a chemat în judecată pe pârâţii A.C.G. şi A.G. pentru obligarea acestora să-i lase în deplină libertate şi posesie apartamentul 11 situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul a aparţinut numiţilor S.R. şi S.S. cumpărat de aceştia cu contractul nr. 30363 din 28 octombrie 1934. Imobilul a fost preluat abuziv fără titlu valabil în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Pârâţii au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu SC H.N. SA/1804/22309 la data de 5 decembrie 1996, încălcând şi interpretând abuziv prevederile Legii nr. 112/1995. Reclamanta a solicitat să se constate că titlul pârâţilor nu este valabil de vreme ce titlul statului, de la care aceştia au beneficiat, nu a fost valabil.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 6411 din 8 iunie 2002 a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să-i lase reclamantei în deplină proprietate imobilul revendicat.
Au fost obligaţi pârâţii la 2.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III–a civilă, prin Decizia nr. 2895 A din 12 octombrie 2001 a admis apelul pârâţilor, şi a schimbat în tot în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a comparat titlurile de proprietate ale celor două părţi şi a constatat că pârâţii au obţinut titlul lor în condiţiile Legii nr. 112/1995, cu respectarea prevederilor acestui act normativ, la un moment când nu era încă pornită acţiunea în revendicare de către reclamantă. S-a dat preferinţă deci, titlului pârâţilor, pentru că la data obţinerii lui statul era proprietar.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII–a civilă, prin sentinţa civilă 746 din 20 martie 2002 a admis recursul, a modificat Decizia 2895/2001 a tribunalului şi în fond a respins ca nefondat apelul pârâţilor împotriva sentinţei civile 6411 din 8 iunie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că deşi instanţa a subliniat caracterul abuziv al preluării proprietăţii asupra imobilului în patrimoniul statului, s-a dat preferinţă titlului pârâţilor. Nu s-a observat că pârâţii au depus cererea de cumpărare a apartamentului, înainte de expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 112/1995 pentru formularea unor asemenea cereri de revendicare de către foştii proprietari.
Cumpărarea apartamentului s-a produs şi înainte de soluţionarea cererii de revendicare adresată de reclamantă Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit. f) Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a considerat hotărârea pronunţată cu încălcarea esenţială a legii ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, hotărârea fiind şi vădit netemeinică.
În motivarea recursului în anulare s-a susţinut, în esenţă, că pentru stabilirea valabilităţii titlului de vânzare-cumpărare se apreciază apartenenţa imobilului la data înstrăinării (5 decembrie 1996) or, la acea dată adevăratul proprietar era statul, sentinţa de retrocedare a imobilului către reclamant fiind ulterioară, ea rămânea definitivă la 5 iunie 1998.
S-a mai susţinut că sentinţa de retrocedare nu este opozabilă pârâtului iar nulitatea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros nu e de natură să atragă caducitatea actului subsecvent în ce-l priveşte pe terţul subdobânditor, în cazul în care acesta a fost de bună-credinţă.
Prevalează principiul ocrotirii bunei-credinţe, pârâţii nu au avut cunoştinţă de existenţa vreunui proces de revendicare.
S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că titlul pârâţilor nu este lovit de nulitate absolută, întrucât actul juridic prin care s-a transferat proprietatea a fost încheiat cu bună-credinţă.
S-a considerat, ca atare, cumpărarea titlurilor de proprietate făcută în baza prevederilor de drept comun, complet greşită, deoarece legiuitorul prin edificarea unei norme de drept cu caracter special, a înţeles să ocrotească drepturile câştigate în temeiul legii anterioare, respectiv Legea nr. 112/1995.
Recursul în anulare este nefondat.
În cauza dedusă judecata instanţei de fond a făcut o corectă apreciere a probelor, în prezenţa a două titluri valabile, nedesfiinţate a procedat la compararea lor. Aprecierea că între cele două titluri cel al reclamantei este preferabil a fost corect făcută. Ea se bazează pe dovezi concrete şi succesiunea în timp a actelor juridice ce au produs efecte.
Actul de cumpărare al pârâtului (5 decembrie 1996) este într-adevăr anterior datei rămânerii definitive a hotărârii de retrocedare (1998), însă el a fost încheiat în timpul demersurilor făcute de reclamantă asupra revendicării imobilului.
Reclamanta a înregistrat cererea de revendicare în temeiul Legii nr. 112/1995 la comisie la 3 iulie 1996 la nr. 981 (dosarul de recurs), iar apoi la instanţă la 8 august 1996).
Vânzarea s-a perfectat înainte ca cererea de revendicare să se rezolve şi s-a bazat pe o cerere de cumpărare formulată de pârâţi la 14 noiembrie 1996 (dosarul de fond).
Ca urmare hotărârea instanţei de recurs este egală şi temeinică.
Graba cu care au acţionat pârâţii la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu îi plasează pe aceştia pe poziţia unor cumpărători de bună-credinţă. Nici actele depuse de aceştia în sensul că imobilul nu figura în litigiu nu sunt în măsură să contureze buna lor credinţă de vreme ce actele prezentate nu poartă o dată şi de vreme ce existenţa pe rol a litigiului s-a probat cu hotărârea pronunţată de Judecătoria sectorului 1.
Pentru considerentele arătate recursul în anulare se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 746 din 20 martie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 569/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5670/2004. Civil → |
|---|
