ICCJ. Decizia nr. 5756/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin decizia nr. 114 din 4 septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamantul D.G. și de pârâta Primăria Timișoara împotriva sentinței civile nr. 334 din 16 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Timiș.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că prin sentința civilă nr. 334 din 16 aprilie 2003, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.G. și a obligat pârâta Primăria municipiului Timișoara să se pronunțe prin decizie asupra cererii reclamantului de restituire a imobilului înscris în C.F. Timișoara, situat în Timișoara. A respins celelalte capete de cerere din cererea de chemare în judecată.
Prin acțiunea precizată ulterior, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să răspundă la notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001. De asemenea, reclamantul a solicitat să i se elibereze o copie a contractului de închiriere referitor la imobilul din str. B. și să se facă o nouă evaluare a imobilului din str. V.
Admițând în parte acțiunea și obligând pârâta să răspundă prin decizie asupra cererii de restituire a imobilului, prima instanță a reținut că notificarea reclamantului a fost înregistrată la Primăria municipiului Timișoara în anul 2001, dar aceasta nu i-a răspuns nici până în prezent, deși are obligația de a răspunde persoanei îndreptățite în termen de 30 de zile, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanța de fond a respins capătul de cerere referitor la eliberarea unei copii a contractului de închiriere, reținând că reclamantul deține deja un exemplar al acestuia și a respins și capătul de cerere privind evaluarea imobilului din str. V., reținând că reclamantul nu justifică un interes în cauză deoarece imobilul nu face obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001.
împotriva sentinței civile nr. 334 a Tribunalului Timiș, au declarat apel reclamantul D.G., pârâta Primăria municipiului Timișoara și Primarul municipiului Timișoara.
Reclamantul nu și-a motivat apelul, solicitând doar admiterea în totalitate a acțiunii.
Pârâta Primăria municipiului Timișoara a arătat că reclamantul nu a depus toate actele necesare pentru soluționarea cererii sale, deși i s-a pus în vedere acest lucru. A mai susținut că instanțele de judecată nu pot interveni în cadrul procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel a constatat că ambele apeluri sunt neîntemeiate, reținând că potrivit art. 24 alin. (1) rap. la art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001, pârâta avea obligația de a răspunde prin decizie sau dispoziție motivată notificării ce i-a fost adresată de reclamant.
Prima instanță nu a obligat pârâta să-i restituie reclamantului imobilul, ci doar să emită o decizie sau o dispoziție, avându-se în vedere faptul că reclamantul deși a făcut cererea în nume propriu, în ceea ce privește imobilul din Intr. U., acționează ca un mandatar al fratelui său, D.M.
împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamantul D.G., pârâta și Primarul municipiului Timișoara.
La data de 29 aprilie 2004, în ședința din cameră de consiliu, înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3021 și art. 304 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat și completat prin O.U.G. nr. 58/2003, a declarat admisibile în principiu recursurile, fixând termen de judecată în ședință publică.
Recursurile sunt nefondate.
în ceea ce privește recursul declarat de reclamantul D.G., se constată faptul că acesta nu invocă vreunul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Totuși, față de dezvoltarea recursului, înalta Curte îl va analiza în lumina dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, reclamantul susține că decizia este nelegală deoarece Curtea de Apel ar fi trebuit să oblige Primăria să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Intr. U., în condițiile în care organele administrației locale nu încearcă altceva decât să tergiverseze soluționarea cererii sale.
Analizând actele dosarului, înalta Curte constată că prin cererea introductivă, înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 14 august 2002, reclamantul a chemat în judecată Primăria municipiului Timișoara, printre altele, pentru "motivul de nesoluționare și tergiversare de retrocedare" a apartamentului din Intr. U. Ulterior, prin declarația dată în fața Judecătoriei Timișoara la data de 17 septembrie 2002, a precizat acest capăt de cerere în sensul că solicită obligarea pârâtei la emiterea deciziei de restituire a acestui imobil.
Prin urmare, instanțele de judecată nu au făcut altceva decât să soluționeze cauza reclamantului în limitele cu care au fost investite.
De altfel, conform Legii nr. 10/2001, instanțele nici nu ar fi putut pronunța o altă soluție în această etapă a procedurii restituirii deoarece în procedura prealabilă administrativă instituită de lege, controlul instanței de judecată se limitează doar la a verifica dacă unitatea deținătoare a respectat termenele legale pentru soluționarea notificării. Abia după ce unitatea deținătoare emite o decizie sau o dispoziție, intervine un nou control al instanțelor de judecată și care, de data aceasta, are ca obiect legalitatea sau temeinicia măsurii reparatorii dispuse.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat de reclamant și îl va respinge ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
în recursul declarat de Primarul municipiului Timișoara și Primăria municipiului Timișoara s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și s-a arătat că decizia pronunțată este nelegală deoarece, așa cum a rezultat din probatoriul administrat în cauză, cererea de restituire nu a fost soluționată pentru că reclamantul nu a depus actele solicitate. S-a susținut, astfel, că din dosarul înaintat lipsea declarația notarială a persoanei îndreptățite la restituire, în sensul că nu a beneficiat în țara de domiciliu de efectul acordurilor internaționale încheiate de România privind problemele financiare aflate în suspensie.
Și acest recurs este nefondat.
Deși recursul se referă la dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., criticile formulate permit doar analiza din punctul de vedere al pct. 9 din textul de lege invocat.
Astfel, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii
actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Se constată că la 28 martie 2001, reclamantul a transmis executorului judecătoresc notificarea înregistrată la Primăria municipiului Timișoara sub nr. 81/2001, alături de documentația prevăzută de lege. Până la data formulării contestației, 14 august 2002, unitatea notificată nu a emis nici o dispoziție sau decizie cu privire la cererea de restituire, nerespectând astfel termenul impus de textul de lege.
Pe cale de consecință, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5806/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5691/2004. Civil → |
|---|
