ICCJ. Decizia nr. 5798/2004. Civil. Daune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5798
Dosar nr. 21061/2004
Şedinţa publică din 1 iulie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău sub nr. 11/2004, reclamantul H.A. a chemat în judecată civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 49.500.000 lei daune materiale şi 2.000.000.000 lei daune morale.
În motivarea acţiunii a arătat că la data de 25 mai 2003, în baza ordonanţei şi mandatului de arestare preventivă nr. 899/P/1991 a fost arestat şi pus în libertate la 10 decembrie 2002 în baza sentinţei penale nr. 258/2002 a Tribunalului Buzău, pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzute de art. 174, art. 175 lit. a) C. pen., reţinându-se că ar fi comis infracţiunea de omor împotriva tatălui său, împrejurare care i-a provocat importante daune morale şi materiale, amplificate de publicitatea care s-a făcut acestui caz. În această situaţie, i se cuvine echivalentul salariului neîncasat pe perioada 25 iunie 2002, dată la care a fost arestat până la 6 iunie 2003, când s-a angajat şi suma de 2.000.000.000 lei daune morale.
După administrarea probelor, Tribunalul Buzău a pronunţat sentinţa civilă nr. 215 din 21 aprilie 2004, prin care, admiţând, în parte, acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului daune materiale în sumă de 33.533.973 lei reprezentând salariul neîncasat şi 600.000.000 lei daune morale plus 5.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat reţinându-se în rechizitor că, la 11 decembrie 1991 între reclamant şi tatăl său a avut loc un conflict, reclamantul care, se afla în stare de ebrietate, căzând pe stradă, iar tatăl său, încercând să-l ridice, a fost lovit mortal de acesta cu un cuţit în piept, după care l-a lăsat sprijinit de un gard şi a revenit ulterior afirmând că tatăl său şi el au fost atacaţi de un necunoscut.
S-a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 258 din 10 decembrie 2002 reclamantul-inculpat, în acel dosar, a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., reţinându-se în considerentele hotărârii că s-a făcut o interpretare greşită a probelor, el fiind pus în libertate, la 10 decembrie 2002, după ce a stat în arest, din data de 25 mai 2002.
Tribunalul a apreciat că reclamantului i se cuvin despăgubiri materiale reprezentând salariul pe care l-ar fi realizat în perioada de la arestare şi până la reîncadrarea efectivă în muncă, calculate conform salariului pe care acesta l-ar fi primit de la societatea unde urma să se angajeze, iar în privinţa daunelor morale, s-a apreciat că şi acestea i se cuvin, avându-se în vedere consecinţele negative suferite de reclamant, în urma arestării, importanţa valorii morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute de reclamant, avându-se în vedere în acelaşi timp şi faptul că aceste daune morale nu trebuie să ducă la o îmbogăţire fără just temei.
Sentinţa a fost atacată cu apel de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, de D.G.F.P. Buzău, în numele Ministerului Finanţelor Publice şi de reclamant, toţi considerând-o nelegală şi netemeinică.
Atât Parchetul cât şi D.G.F.P. Buzău au susţinut, în esenţă, că în cauză se impunea respingerea acţiunii, întrucât, în privinţa daunelor materiale nu s-a făcut dovada că la momentul arestării, reclamantul era angajat, existând dovezi numai în sensul că acesta era în probă, la o societate comercială şi în cazul angajării ar fi primit un salariu de aproximativ 3.000.000 lei lunar, că, mai mult decât atât, la data de 1 mai 2002, reclamantului i se desfăcuse contractul de muncă, în baza art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii, astfel că instanţa a stabilit despăgubirile materiale, în mod subiectiv şi arbitrar, fără dovezi certe, cu privire la existenţa unui prejudiciu material efectiv.
S-a mai susţinut de ambele apelante că nu se impunea a se acorda reclamantului nici daunele morale, pentru că nu s-a dovedit un prejudiciu moral, instanţa neavând în vedere criteriile impuse de practică şi doctrină, referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, pe plan fizic şi psihic, valorile morale lezate, consecinţele vătămării suferite, comportamentul reclamantului desprins din derularea anchetei, faptul că acelaşi reclamant a implicat, în cauză, în mod conştient, două persoane, pe care le-a indicat ca martori ai infracţiunii.
Au susţinut aceste apelante că prin acordarea despăgubirilor morale, s-a ajuns la o îmbogăţire fără just temei a reclamantului, ignorându-se art. 504 şi urm. C. proc. pen.
În plus, Parchetul a susţinut şi o altă critică în sensul că pricina nu putea fi soluţionată fără ataşarea dosarului penal.
La rândul său, reclamantul a susţinut că despăgubirile materiale au fost calculate greşit faţă de perioada cât a fost arestat şi până la încadrarea efectivă în muncă, iar daunele morale i-au fost acordate într-un cuantum prea mic faţă de suferinţa sa determinată de arestarea nelegală, din impactul pe care presupusa sa faptă, reţinută în sarcina sa, în raport cu rudele sale, cu cei apropiaţi şi cu societatea, în general, faţă de stigmatul la care a fost supus şi care, îl va însoţi tot restul vieţii.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 2846 din 10 noiembrie 2004, a respins, ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi de D.G.F.P. Buzău pentru Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 215 din 21 aprilie 2004 a Tribunalului Buzău.
A admis apelul declarat de H.A. împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă:
A schimbat sentinţa în parte, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor civile materiale la suma de 38.125.000 lei şi al daunelor morale, la 1.000.000.000 lei.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Instanţa de control judiciar a reţinut din examinarea sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău de D.G.F.P. Buzău, pentru Ministerul Finanţelor Publice sunt nefondate, în timp ce al reclamantului este întemeiat, pe considerentele ce se vor arăta, în continuare, astfel:
În ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, se constată că prima critică este neîntemeiată, întrucât instanţa de fond a ataşat dosarului de faţă şi dosarul penal, astfel că nu se poate susţine că s-au încălcat aspectele de ordin procedural.
Cea de a doua critică este de asemenea, neîntemeiată, întrucât instanţa de fond, în mod corect, a dispus obligarea Statului Român la plata daunelor morale reprezentând salariul pe care reclamantul l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost arestat.
Este adevărat că la data de 1 mai 2002, acestuia i se desfăcuse contractul de muncă la R. SA Buzău în baza art. 130 alin. (1) lit. a) C. muncii, dar la momentul arestării, el era în probă de lucru la SC L.P.I. SA Buzău, societate care a comunicat instanţei că dacă nu intervenea arestarea, reclamantul ar fi fost angajat la această societate şi ar fi primit un salariu de 3.050.000 lei.
În aceste condiţii nu se poate susţine că nu i se cuveneau reclamantului daunele materiale, întrucât a făcut dovada că era în probă de lucru şi urma să se angajeze, după cum nu se poate susţine că daunele materiale au fost calculate în mod subiectiv şi arbitrar, existând dovada că acesta ar fi beneficiat de un salariu de încadrare în sumă de 3.050.000 lei
Întemeiată este şi susţinerea referitoare la faptul că în mod greşit s-au acordat reclamantului daunele morale şi aceasta întrucât s-a făcut dovada că reclamantul a stat arestat preventiv în perioada 25 mai 2002 până la data de 10 decembrie 2002, timp în care, în mod cert, acesta a avut de suferit, fiindu-i lezate demnitatea, onoarea şi libertatea.
Instanţa de fond a avut în vedere toate aceste aspecte, astfel că, sub toate aspectele invocate, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău este neîntemeiat, urmând a fi respins, ca atare, faţă de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Pentru aceleaşi considerente, urmează a se respinge şi apelul declarat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Buzău, această apelantă formulând aceleaşi critici ca şi Parchetul.
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamant, se constată că:
Instanţa i-a acordat acestuia daune materiale pe perioada cuprinsă între momentul arestării sale, respectiv 25 mai 2002 şi până la reîncadrarea efectivă în muncă, care, s-a produs la data de 6 iunie 2003, perioadă pentru care s-au calculat daunele materiale, pentru considerentele indicate cu ocazia analizei apelului Parchetului.
Instanţa de fond, însă, a greşit atunci când a calculat aceste daune, întrucât din actul de la fila 38, dosar fond, rezultă că reclamantul apelant ar fi beneficiat de un salariu de 3.050 lei lunar ceea ce înseamnă că pe perioada de 1 an şi 2 săptămâni, scursă între momentul arestării şi angajarea în muncă, i se cuveneau despăgubiri în cuantum de 38.125.000 lei şi nu 33.533.973 lei, cum a stabilit instanţa de fond, în urma unei erori de calcul.
Sub acest aspect, apelul este întemeiat, urmând a se schimba soluţia şi a se reţine drept cuantum al despăgubirilor materiale suma de 38.125.000 lei.
Cât priveşte daunele morale, se constată că instanţa de fond a fost preocupată să stabilească un cuantum care să respecte cerinţele practicii şi doctrinei.
Având în vedere însă, că arestarea nelegală a produs reclamantului suferinţă morală şi psihică, că în sarcina acestuia se reţinuse uciderea propriului tată, că stigmatul aplanat asupra reclamantului, va dăinui multă vreme, că acesta a avut un impact moral şi social deosebit asupra reclamantului, se apreciază că daunele morale trebuiau stabilite la suma de 1.000.000.000 lei, avându-se în vedere în acelaşi timp şi faptul că prin acordarea lor nu trebuie să se realizeze pentru reclamant o îmbogăţire fără just temei.
Sub acest aspect, sentinţa urmează a fi schimbată în sensul de a se stabili cuantumul daunelor morale la suma de 1 miliard, considerente în baza cărora urmează ca în conformitate cu dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., să se admită apelul reclamantului în sensul celor arătate.
Urmează a se lua act de declaraţia apelantului reclamant că nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei din urmă decizii în termen legal, au declarat recursuri H.A., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, D.G.F.P. Buzău, în numele Ministerului Finanţelor Publice, pe bază de mandat special şi Ministerul Finanţelor Publice.
În recursul său, H.A. invocă art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi critică hotărârea, care i-a acordat doar 1.000.000.000 lei daune morale.
Solicită schimbarea hotărârii în sensul acordării sumei de 2.000.000.000 lei daune morale.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti critică hotărârea, susţinând că în mod greşit instanţa de apel i-a acordat reclamantului despăgubiri în cuantum de 38.125.000 lei daune materiale şi de 1.000.000.000 lei, daune morale.
Se susţine că, în speţă, calcularea daunelor materiale s-a făcut cu încălcarea art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reclamantul nefiind încadrat în muncă, în momentul arestării, aşa cum cere legea şi că de asemenea, i s-au acordat daune morale, fără să fi fost dovedite.
Aceleaşi critici le aduce hotărârii atacate şi D.G.F.P. Buzău pentru Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor.
Recursurile sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce priveşte aprecierea solicitărilor reclamantului s-a făcut în mod judicios, ţinându-se seama de banii pe care acesta îi putea câştiga în ipoteza în care n-ar fi fost arestat şi de suferinţele, disconfortul şi umilinţele cărora le-a fost supus, prin arestare, în condiţiile în care era nevinovat şi, totuşi, i se impută o infracţiune deosebit de gravă şi dezonorantă.
Modul de calcul al despăgubirilor materiale este obiectiv realizat şi de natură a-i dat cât de cât satisfacţie pentru perioada cât fiind lipsit de libertate, nu şi-a putut câştiga existenţa, conform propriei hotărâri. La fel de judicios, ţinând seama de toate elementele cu relevanţă, au fost stabilite şi daunele morale cuvenite reclamantului. Cuantumul acestora, de 1.000.000 lei se apreciază ca fiind rezonabil şi de natură a acoperi prejudiciul moral şi psihic, suferit de reclamant.
În aceste condiţii, urmează a se vedea că recursul reclamantului nu poate fi primit, impunându-se a fi respins, ca nefondat.
Nefondat este şi recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti. Faptul că în momentul arestării, reclamantul nu era încadrat în muncă cu contract de muncă pe perioada nedeterminată, nu constituia temei pentru a i se recunoaşte dreptul la despăgubiri materiale atâta timp cât acesta a dovedit că era angajat în perioada de probă şi există oportunitatea angajării lui, la sfârşitul perioadei de probă, cu un salariu de 3.050.000 lei lunar. Tot aşa, în raport cu valoarea incomensurabilă a libertăţii, suma de 1.000.000.000 lei daune morale, nu este de loc excesivă, de natură a-l îmbogăţi pe reclamant, fără justă cauză ci, dimpotrivă, este o sumă responsabilă, menită a-i repara, cât de cât, suferinţele îndurate în perioada lipsirii abuzive de libertate.
Rezultă, din cele spuse, că şi recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti este nefondat şi se impune a fi respins, ca atare.
În sfârşit, pentru aceleaşi argumente, pentru care nu poate fi primit recursul Parchetului, urmează a fi respinse şi recursurile D.G.F.P. Buzău şi al Ministerului Finanţelor Publice, menţinându-se, astfel, hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul H.A. şi pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Buzău şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 2846 din 10 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5855/2004. Civil. Rectificare carte... | ICCJ. Decizia nr. 579/2004. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
