ICCJ. Decizia nr. 5857/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5857
Dosar nr. 4774/200.
Şedinţa publică din 26 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 2996 din 30 iulie 2002 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta D.G.A. a solicitat anularea deciziei nr. 2 din 2 iulie 2002 emisă de pârâta SC T. SA Bucureşti, prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 5460 mp situat în Târgu Jiu, solicitând ca pârâta să fie obligată la restituirea în natură a terenului sau la echivalentul în bani al terenului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin notificarea din 7 august 2001 a solicitat pârâtei restituirea în natură a terenului moştenit de la părinţii săi, preluat în mod abuziv în proprietatea statului, cererea sa fiind respinsă de unitatea deţinătoare cu motivarea că societatea comercială este privatizată, terenul fiind evidenţiat în patrimoniul acesteia, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie adresată instituţiei publice implicate în privatizare, în vederea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.
Reclamanta s-a adresat cu notificare A.P.A.P.S., aceasta răspunzând reclamantei că în cazul în care se solicită restituirea în natură a unui imobil preluat abuziv, aflat în patrimoniul unei societăţi comerciale la care statul este acţionar sau asociat minoritar soluţionarea notificării este de competenţa acesteia, conform art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 236 din 7 octombrie 2002, Tribunalul Gorj a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 106 din 7 februarie 2003, a admis contestaţia, şi a anulat ca neîntemeiată Decizia nr. 2 din 2 iulie 2002 emisă de pârâtă, constatând că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 5460 mp.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că reclamanta a făcut dovada titlului său de proprietate asupra terenului revendicat, fiind îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 20 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 24 din aceeaşi lege.
Pe de altă parte, tribunalul a motivat că dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, invocate de către pârâtă ca temei al respingerii cererii de restituire în natură, fără a stabili şi măsuri reparatorii prin echivalent, nu pot fi reţinute de instanţă, întrucât nu s-a făcut dovada preluării cu titlu valabil a terenului.
Prin Decizia nr. 297 din 13 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, invocate de pârâtă în apărare şi în motivele de apel nu sunt aplicabile în cauză, întrucât textul se referă la imobilele preluate cu titlu valabil.
Instanţa a mai arătat că sarcina probei de a dovedi că imobilul a fost preluat cu titlu valabil aparţinea pârâtei, care nu a administrat nici o probă în sensul menţionat.
Reţinând că imobilul a fost preluat în mod abuziv, instanţa de apel a constatat aplicabile în speţă dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, cu motivarea că societatea comercială nu a fost privatizată în întregime, statul este acţionar majoritar în procent de 70%, context în care unităţii deţinătoare şi nu instituţiei publice implicate în privatizare îi revine obligaţia de a face persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC T. Bucureşti SA.
Invocând prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel nu numai că nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare şi dovezilor administrate ci chiar a menţionat în decizie că nu s-au administrat probe în susţinerea apelului, reţinând în mod eronat, cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (2) coroborat cu art. 292 alin. (1) C. proc. civ., că în speţă sarcina probei de a dovedi că imobilul a fost preluat cu titlu valabil aparţinea pârâtei care nu a administrat nici o probă în sensul menţionat, deşi la dosar existau înscrisurile care dovedeau preluarea cu titlu valabil a imobilului în litigiu, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Recurenta a formulat de asemenea o critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit instanţa a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme terenul a fost preluat cu titlu valabil în temeiul art. 27 alin. (1) din lege, statul fiind în prezent acţionar minoritar şi nu majoritar, aşa cum a reţinut instanţa.
Recursul este nefondat.
Chiar dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor înscrisurilor depuse la dosar de pârâtă, referindu-se în considerentele deciziei numai la situaţia centralizatoare a asociaţilor/acţionarilor şi a aporturilor la capital, aflată la fila 9 din dosarul de apel, din care rezulta că statul este acţionar majoritar în procent de 70%, celelalte înscrisuri privind privatizarea societăţii nu erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nefiind de natură să ducă la o altă soluţie decât cea pronunţată.
În condiţiile în care pârâta nu a depus la dosarul cauzei actul care să ateste preluarea cu titlu valabil a bunului de către stat, probă hotărâtoare pentru dovedirea susţinerilor acesteia, în mod legal şi temeinic instanţa a reţinut că terenul a fost preluat în mod abuziv fără titlu valabil.
Cum reclamanta a făcut dovada titlului de proprietate al autorilor săi asupra terenului, sarcina probei de a dovedi că acesta a fost preluat cu titlu valabil de către stat revenea pârâtei, deoarece în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul consideră cvasitotalitatea imobilelor ca fiind preluate în mod abuziv, instituind o prezumţie în ceea ce priveşte caracterul abuziv al preluării.
În consecinţă, critica este nefondată.
Cea de a doua critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este de asemenea nefondată.
Dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, întrucât se referă la imobilele preluate cu titlu valabil.
Pe de altă parte, interpretarea pe care recurenta o dă dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001 este eronată, deoarece textul vizează în mod direct societăţile comerciale privatizate în întregime, sau la care statul român ori, după caz, o autoritate publică, centrală sau locală, a devenit acţionar sau asociat minoritar ceea ce nu este cazul, câtă vreme din înscrisul aflat la pagina 9 din dosarul instanţei de apel, menţionat în hotărârea atacată, rezultă că la data soluţionării cauzei statul era acţionar majoritar.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează cazul concret în care se află recurenta la data soluţionării recursului, stabilind că restituirea în natură se face de asemenea prin Decizia sau dispoziţia motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare şi în cazul în care statul este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
Ca atare, înscrisurile depuse în recurs, din care rezultă că statul este acţionar minoritar, deţinând în prezent 12,36% din capitalul social, sunt lipsite de orice semnificaţie, nefiind de natură să schimbe soluţia pronunţată prin hotărârea atacată.
Cum instanţa a constatat în mod corect aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, reţinând că unitatea deţinătoare şi nu instituţia publică implicată în privatizare, este obligată să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, în condiţiile art. 24 din lege, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC T. Bucureşti SA împotriva deciziei civile nr. 297 din 13 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5888/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5769/2004. Civil → |
|---|
