ICCJ. Decizia nr. 5940/2004. Civil. Pretentii. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5940
Dosar nr.1285/2004
Şedinţa publică din 28 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale şi a solicitat restituirea sumei de 8.965.192 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii, reprezentând partea de TVA reţinută nelegal cu ocazia vânzării apartamentului de serviciu pe care îl locuia în calitate de chiriaşi.
În motivarea acţiunii se arată că a cumpărat locuinţa de serviciu în temeiul HG nr. 576 din 10 septembrie 1998, cu plata preţului în rate, prin contract de vânzare-cumpărare din 14 septembrie 1999 fără a se specifica nimic referitor la TVA; la 26 iulie 2000 prin actul adiţional nr. 1 la sus citatul contract se stabileşte preţul locuinţei diminuat cu suma de 21.498.166 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată (22%) cu precizarea că modul de rezolvare a problemei legat de TVA în suma de 8.965.192 lei încasată de la cumpărător se va stabili ulterior; pârâta a refuzat însă restituirea acestei sume sau reducerea sumei ce va fi plătită în rate.
Ministerul Apărării Naţionale a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş.
Judecătoria Timişoara prin sentinţa civilă nr. 20.412 din 5 noiembrie 2002 a respins acţiunea reclamantului, şi pe cale de consecinţă şi cererea de chemare în garanţie.
Instanţa a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 2.2 lit. b) din HG nr. 512/1998, care face trimitere la Decretul nr. 151/1975, deoarece vânzarea locuinţelor de serviciu nu face parte din sursele de venituri enumerate expres în decretul citat, pentru a fi scutite de TVA potrivit art. 2.2 din HG nr. 512/1998.
Tribunalul Timiş, prin Decizia civilă nr. 359 din 14 aprilie 2003 a admis recursul declarat de reclamant, a modificat sentinţa recurată în sensul că: admite acţiunea principală şi obligă pârâtul să restituie reclamantului suma de 8.965.192 lei reactualizată cu indicele inflaţiei calculat la data executării efective a obligaţiei; obligă pârâtul şi la plata cheltuielilor de judecată; se admite şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş care este obligat la plata aceleiaşi sume către pârât.
Instanţa de recurs a reţinut că „aplicarea TVA-ului în condiţiile în care contractele au fost încheiate, având ca bază legală HG nr. 576/1998, este nelegală" deoarece dispoziţiile art. 5 prevăd că sumele rezultate din vânzarea locuinţelor de serviciu vor fi reţinute integral de către Ministerul Apărării Naţionale ca venituri extrabugetare pentru construirea, achiziţionarea, reabilitarea şi repararea capitală a locuinţelor de serviciu, ceea ce constituia autofinanţare potrivit Decretului nr. 151/1975. În acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 36/1999; în concluzie, se apreciază că reclamantul, fără a avea vreo culpă, a plătit mai mult decât preţul legal şi întrucât pârâtul refuză restituirea sau compensarea în contul ratelor, se impune admiterea acţiunii. Deoarece suma în litigiu a fost virată la bugetul de stat se impune şi admiterea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş şi obligarea acesteia de a restitui pârâtului suma pe care pârâtul o va plăti reclamantului.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Se susţine în esenţă, că instanţa de recurs: a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile legale în materia perceperii taxei pe valoarea adăugată, respectiv OG nr. 3/1992 republicată [art. 2 lit. b)] şi HG nr. 512/1998, cu privire la aprobarea Normelor pentru aplicarea OG nr. 3/1992 [art. 2.2 lit. b)], Decretului nr. 151/1975 şi ale Legii nr. 36/1999 [art. 15 alin. (4)]; în legătură cu modul de aplicare de către Ministerul Apărării Naţionale a dispoziţiilor legale referitoare la taxa pe valoarea adăugată se arată că, D.G.F.P. Timiş a efectuat un control financiar, finalizat prin procesul-verbal din 17 noiembrie 2000, prin care s-a constatat că UM 02307 Timişoara datorează bugetului statului suma de 486.246.445 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă vânzărilor de locuinţe de serviciu, împotriva acestei măsuri Ministerul Apărării Naţionale exercitând căile de atac administrative, iar împotriva soluţiei de respingere a promovat acţiune pe cale judecătorească respinsă prin sentinţa civilă nr. 74/CA din 19 februarie 2002 a Tribunalului Timiş, irevocabilă prin sentinţa civilă nr. 296 din 18 iunie 2002 a Curţii de Apel Timişoara; dacă în cauză nu s-ar putea invoca excepţia autorităţii de lucru judecat, cel puţin în ce priveşte raportul dintre reclamant şi Ministerul Apărării Naţionale, pe de altă parte însă, hotărârea judecătorească, prin care s-a constatat irevocabil că operaţiunile menţionate intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată nu poate fi infirmată printr-o altă hotărâre, pronunţată într-un alt proces, în literatura juridică arătându-se că principiul puterii lucrului judecat este menit nu numai să împiedice o nouă judecată în aceeaşi pricină, dar şi contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti; actul adiţional nr. 1 din 26 iulie 2000 este nul, deoarece încalcă tocmai prevederile legale în materia taxei pe valoarea adăugată, prevederile art. 969 C. civ. fiind deci inaplicabile.
Recursul în anulare se priveşte ca nefondat pentru următoarele considerente.
Trebuie subliniat de la bun început că legislaţia aplicabilă în materie, de la Decretul nr. 151/1975 şi până la „Normele" de aplicare a OG nr. 3/1992, nu stabileşte fără echivoc dacă pentru operaţiunea de vânzare a locuinţelor de serviciu pentru unele cadre militare în temeiul HG nr. 576/1998 se percepe sau nu taxa pe valoarea adăugată.
Astfel că, singura modalitate de rezolvare a unor asemenea litigii nu poate avea loc decât prin interpretarea în litera, în spiritul precum şi în logica lor, prevederile legale existente.
Taxa pe valoarea adăugată este reglementată de OG nr. 3/1992.
Conform prevederilor art. 2 lit. b) în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operaţiuni privind „transferul proprietăţii bunurilor imobiliare între agenţii economici, precum şi între aceştia şi instituţii publice sau persoane fizice.
Este Ministerul Apărării Naţionale un agent economic? Evident nu este.
Potrivit art. 2 lit. d), nu se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operaţiunile efectuate de „instituţiile publice pentru operaţiunile lor administrative, sociale ..."
Este Ministerul Apărării Naţionale o instituţie publică? Desigur că este.
Operaţiunile de vânzare de către Ministerul Apărării Naţionale a locuinţelor de serviciu, aflate în administrarea sa, către unele categorii de cadre militare si civile, în temeiul HG 576 din 10 septembrie 1998 este o activitate socială? În opinia acestei instanţe este o activitate socială, deoarece hotărârea citată permite vânzarea locuinţelor de serviciu, în primul rând, personalul militar şi civil disponibilizat în condiţiile OG nr. 7/1998 (art. 2 din HG nr. 576/1998) iar, mai mult, potrivit art. 5 „sumele rezultate din vânzarea locuinţelor de serviciu vor fi reţinute integral, în condiţiile Legii Bugetului de Stat de către Ministerul Apărării Naţionale, ca venituri extrabugetare pentru construirea, achiziţionarea, reabilitarea şi repararea capitală a locuinţelor de serviciu. Legea nr. 36/1999 (Legea Bugetului de Stat pentru anul 1999) la art. 15 alin. (4) prevede reţinerea integrală şi a acestor venituri, ca venituri extrabugetare (reclamantul a cumpărat apartamentul în exerciţiul bugetar al anului 1999). Deci există concordanţa între hotărârea de guvern şi legea bugetului de stat.
În conformitate cu art. 3 alin. (2) din OG citată, persoanele juridice menţionate în acest text sunt supuse taxei pe valoarea adăugată, pentru operaţiuni efectuate în mod sistematic sau prin unităţi subordonate, pentru a obţine profit.
Normele pentru aplicarea ordonanţei, aprobate prin HG nr. 512/1998 se referă, exemplificativ la: activitatea comercială cu bunuri cumpărate sau realizate în unităţi proprii; activitatea hotelieră; alimentaţie publică, activitatea de turism; prestările de servicii.
Desfăşoară Ministerul Apărării Naţionale o activitate sistematică direct sau prin unităţi militare subordonate la vânzarea de locuinţe de serviciu? Apreciem că nu. Altul este rostul acestei instituţii publice.
Se încadrează vânzarea de locuinţe de serviciu în vreuna dintre activităţile menţionate în „norme" sau poate fi asimilată vreunei asemenea activităţi? Apreciem că nu. Activitatea sistematică de comerţ, hotelieră, turism, servicii, alimentaţie publică nu are nici o legătură cu vânzarea unor locuinţe de serviciu anumitor categorii de personal militar şi civil, precis delimitat de lege unde pe primul loc sunt menţionate persoanele disponibilizate.
Este adevărat că Decretul nr. 151/1975 nu menţionează printre veniturile realizate prin diverse surse în vederea autofinanţării şi a celor obţinut de Ministerul Apărării Naţionale din vânzarea locuinţelor de serviciu. Acest lucru se apreciază a fi nerelevant atâta vreme cât asemenea vânzări au fost permise şi reglementate prin HG 576/1998.
În opinia acestei instanţe, interpretarea dezvoltată mai sus este cea care armonizează litera legii cu spiritul şi logica de aplicare la un caz concret: Nu credem că voinţa legiuitorului în anul 1998 a fost acela ca personalul militar şi civil disponibilizat, în condiţiile legii, personalul militar în rezervă sau retragere provenit din rândul cadrelor militare active, personalul militar în activitate cu anumită vechime în funcţii militare să plătească un impozit indirect (TVA) astfel cum este definit prin art. 1 al OG nr. 3/1992.
În ce priveşte autoritatea de lucru judecat, chiar şi relativă, nu poate fi aplicată în cauza dedusă judecăţii.
Tribunalul Timiş şi Curtea de Apel Timişoara a soluţionat un litigiu în contenciosul administrativ între Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Timiş şi privea o chestiune referitoare la plata taxei pe valoarea adăugată, pentru operaţiuni de vânzare a locuinţelor de serviciu localizate la unităţi militare din acel judeţ.
Al doilea proces, cel aflat în dezbatere, este o acţiune în pretenţii a unei persoane juridice, reclamantul, împotriva Ministerului Apărării Naţionale privind restituirea unei sume de bani reţinută de acesta cu titlu de TVA ca urmare a vânzării tot a unei locuinţe de serviciu.
Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
Evident, în cauză condiţiile textului de lege citat nu sunt îndeplinite, cel puţin părţile fiind diferite.
Este adevărat că literatura juridică şi chiar practica judiciară s-au referit la faptul că acest principiu, al autorităţii de lucru judecat, este menit şi să evite contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti.
Numai că, prin hotărârea atacată cu recurs în anulare nu se ajunge la negarea punctului de vedere exprimat în prima hotărâre, care a soluţionat un litigiu dintre Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Timiş, deoarece: acel puncte de vedere (soluţia pronunţată) nu are şi nu poate avea un caracter general ci priveşte un caz localizat la nivelul judeţului Timiş, şi nu provine de la instanţa supremă care cu autoritatea sa, să fi dezlegat o problemă fundamentală şi generală cu evidente implicaţii la cazurile particulare deduse judecăţii. Dar şi aşa nici o instanţă nu poate fi ţinută obligatoriu să pronunţe aceeaşi soluţie dată de o altă instanţă, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de triplă identitate potrivit art. 1201 C. civ.
În legătură cu neaplicarea prevederilor art. 969 C. civ., instanţa reţine că prin actul adiţional nr. 1/2000 a fost diminuat preţul de vânzare al apartamentului cu o sumă ce reprezintă taxa pe valoarea adăugată (22%) deja plătită.
Acest act nu încalcă ordinea de drept astfel că prevederile art. 5 C. civ., invocate în recursul în anulare, nu sunt aplicabile.
Din contră, actul adiţional este în concordanţă cu interpretarea dată de această instanţă normelor legale aplicabile în speţă, astfel cum s-a arătat mai sus, aşa încât nu se poate vorbi de derogarea de la legi care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, derogare la care se aplică art. 5 C. civ., astfel că prevederile art. 969 C. civ. sunt aplicabile în cauza de faţă.
Faţă de cele ce preced, recursul în anulare va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 359/R din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5995/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5888/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
