ICCJ. Decizia nr. 6063/2004. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6063
Dosar nr. 12507/2004
Şedinţa de la 7 iulie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1149 din 24 noiembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV–a civilă, respingând ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de chematul în garanţie F.P.S., a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta M.M. împotriva pârâtei SC S. SA şi a admis cererea de chemare în garanţie a SC G.T. SRL şi F.P.S., formulată de pârâtă.
A obligat pe chemata în garanţie SC G.T. SRL la plata sumei de 801.127.686 lei către reclamantă şi pe F.P.S. la 534.085.125 lei, reprezentând contravaloarea terenului situat în Bucureşti.
A obligat pe pârâta SC S. SA către reclamantă la plata sumei de 2.060.148.618 lei, reprezentând lipsa de folosinţă a terenului în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este proprietara terenului în suprafaţă de 155 mp, situat în sector 1, conform sentinţei nr. 806 din 8 noiembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Reclamanta nu a folosit bunul său şi nu a cules fructele sau veniturile terenului, deoarece, cu rea–credinţă, în pofida faptului că a fost notificată de reclamantă, pârâta SC S. SA a ocupat terenul din anul 1991 şi s-a asociat cu chemata în garanţie SC G.T. SRL în vederea continuării şi definitivării unei construcţii ce se află amplasată şi pe terenul în litigiu.
Pârâta nu deţinea o autorizaţie de construcţie valabilă şi nici titlu pe teren, iar certificatul de atestare a dreptului de proprietate, obţinut de la Ministerul Industriilor în 1995, asupra unei suprafeţe de 3098,45 mp, teren a fost anulat parţial de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 41/1998, care a constatat că suprafaţa de 155 mp teren este proprietatea reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 317 A din 14 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul pârâtei SC S. SA şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca nefondată şi cererile de chemare în garanţie ca rămase fără obiect.
A respins apelurile declarate de chematele în garanţie ca rămase fără obiect.
Curtea a reţinut că reclamanta nu mai era proprietara terenului din luna iunie 1988, când a fost expropriat conform Decretului nr. 170.
Recursul declarat de reclamantă a fost admis prin Decizia civilă nr. 1006 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, care a casat Decizia atacată şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului.
Instanţa Supremă a constatat că situaţia de fapt confirmă soluţia tribunalului de admitere a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosinţă, instanţa de rejudecare va avea în vedere că despăgubirile trebuie să fie efective, rezonabile şi să vizeze perioada 1996, până la pronunţarea hotărârii.
S-a mai constatat că în mod corect tribunalul şi curtea de apel au stabilit că cererea de chemare în garanţie a F.P.S. nu este prescrisă.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1149 A din 31 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de SC S. SA, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului în sumă de 1.100 dolari SUA lunar, cu începere din februarie 1996, până la data pronunţării şi a respins ca nefondate apelurile declarate de chematele în garanţie SC G.T. SRL şi A.V.A.S.
Făcând aplicarea art. 315 C. proc. civ., curtea a constatat că instanţa supremă a soluţionat irevocabil capătul de cerere privind contravaloarea terenului.
În limita principiului disponibilităţii şi având în vedere că pe parcursul procesului reclamanta nu a modificat sau completat acţiunea, în condiţiile art. 134 C. proc. civ., valoarea prestaţiei lunare reprezentând lipsa de folosinţă a fost stabilită în cuantumul solicitat de reclamantă, 1.100 dolari SUA.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a apelantei A.V.A.S. (fost A.P.A.P.S., fost F.P.S.), curtea a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 32 alin. (3) din OUG nr. 88/1997 şi art. 5/1.22 şi 5/1.23 din Normele metodologice, aprobate prin HG nr. 450/1999, care arată că instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, iar conform art. 324 alin. (5), în cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului bănesc al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută prin hotărâre.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta SC S. SA şi chemata în garanţie A.V.A.S.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 10 C. proc. civ., pârâta a arătat că Decizia este nelegală deoarece a stabilit incorect limitele judecăţii după casarea cu trimitere spre rejudecare, a acordat ceea ce reclamanta nu a cerut şi a omis să se pronunţe asupra unor mijloace de apărare.
Chemata în garanţie a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii.
Recursurile nu sunt fondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Pârâta SC S. SA susţine că instanţa de apel nu a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., deoarece capătul doi de cerere nu putea fi soluţionat decât în limitele deciziei de casare. Instanţa avea obligaţia examinării apelului declarat de pârâtă şi a motivării soluţiei date, obligaţie ce nu a fost respectată, deoarece hotărârea nu cuprinde nici o motivare cu privire la preluarea întocmai a pretenţiilor reclamantei. Deşi face o aplicare formală a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Decizia nu se sprijină pe probele administrate în cauză.
Critica nu este fondată.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin Decizia de casare, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, materialul probator trebuie aprofundat, prin efectuarea unui supliment de expertiză şi prin reverificarea temeinică a susţinerilor reclamantei şi pârâtei referitoare la cuantum. S-a precizat că la stabilirea cuantumului, se va avea în vedere că acesta trebuie să fie efectiv, rezonabil şi să vizeze perioada februarie 1996, până la pronunţarea hotărârii.
Se constată că instanţa de apel, în rejudecare, a aplicat întocmai dispoziţiile deciziei de casare, respectând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.
În condiţiile în care instanţa supremă a statuat că acest capăt de cerere este admisibil, instanţa de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, ce a avut ca obiectiv calcularea lipsei de folosinţă în funcţie de chiriile practicate în zonă.
Expertul a propus 3 variante pentru acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă, şi anume 1.540 dolari SUA/lună, 1966 dolari SUA/lună şi 3.405 dolari SUA/lună, în funcţie de metodele de calcul amplu prezentate.
Constatând că, indiferent de variantă, soluţiile propuse de expert depăşesc cuantumul solicitat, văzând că nu a avut loc o completare a acţiunii în condiţiile art. 134 C. proc. civ., instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 315 şi art. 129 C. proc. civ.
Pretenţiile reclamantei, semnificativ mai mici decât sumele stabilite de expert, au răspuns exigenţelor deciziei de casare, în sensul ca despăgubirile să fie efective şi rezonabile.
Prin soluţia pronunţată nu s-a înrăutăţit situaţia apelantei în propria cale de atac, deoarece, la fond, în baza unui simplu calcul aritmetic, se constată că a fost avut în vedere acelaşi cuantum de 1.100 dolari SUA/lună.
Mai arată pârâta, că limitele obiectului cererii impuneau examinarea pretenţiei exclusiv cum a fost dedusă judecăţii, acordarea unei prestaţii lunare nefiind justificată, atâta timp cât terenul a fost excavat încă din 1989, încălcându-se dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Practic, şi această critică vizează cuantumul despăgubirilor acordate şi va fi considerată neîntemeiată pentru motivele expuse mai sus, subliniindu-se că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat suma de 1.100 dolari SUA lunar.
Se mai arată, că instanţa nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză şi a respins nejustificat cererea pârâtei privind efectuarea unei noi expertize.
Nici această critică nu este întemeiată.
O hotărâre judecătorească poate face obiectul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Or, nici una dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în susţinerile pârâtei.
Instanţa nu a omis să se pronunţe asupra unor probe sau mijloace administrate, ci, în limitele deciziei de casare, a administrat acele probe pe care le-a considerat utile şi pertinente cauzei, respingând motivat, aşa cum rezultă din practicaua deciziei atacate, obiecţiunile pârâtei la raportul de expertiză.
Sub un ultim aspect, se susţine că în condiţiile Legii nr. 99/1999, lege specială ce trebuie aplicată, atât timp cât unităţile implicate în privatizare plătesc direct fostului proprietar suma reprezentând contravaloarea imobilului, instanţa nu putea obliga decât la acele sume pentru care unitatea privatizată este ţinută a plăti despăgubiri.
Critica nu este întemeiată deoarece, trecând peste faptul că Decizia de casare a stabilit că acordarea de despăgubiri reprezentând lipsa de folosinţă este admisibilă, prin legea menţionată se invocă acele situaţii în care unitatea implicată în privatizare este ţinută să plătească despăgubiri fostului proprietar. Aceasta nu înseamnă că nu pot fi plătite şi altfel de despăgubiri, în condiţiile dreptului comun sau altor acte normative.
Chemata în garanţie a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a Legii nr. 99/1999, care prevede că unităţile implicate în privatizare vor plăti despăgubiri reprezentând echivalentul bănesc al imobilului numai în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ceea ce presupune o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a pârâtei SC S. SA
Critica nu este întemeiată.
Conform art. 324 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 99/1999, instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Prin urmare, se constată că acest text oferă o garanţie legală fostului proprietar care, nemaiputând beneficia de restituirea în natură a bunului său, are drept la despăgubiri prin echivalent.
În planul dreptului procesual civil, o astfel de garanţie legală poate fi valorificată prin intermediul chemării în garanţie, conform dispoziţiilor art. 60–63 C. proc. civ.
Faptul că nu a existat mai întâi o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare a societăţii comerciale privatizate, nu înseamnă că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii. Ceea ce este important, în sensul dispoziţiilor citate, este ca în cadrul procedurii judiciare, garanţia legală să funcţioneze conform condiţiilor prevăzute de lege: fostul proprietar să nu poată beneficia de restituirea în natură, bunul să se afle în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, să existe o hotărâre irevocabilă de obligare la echivalent bănesc. Cerinţa hotărârii judecătoreşti irevocabile la care legea face referire semnifică faptul că plata nu se poate face decât în baza unui titlu executoriu de acest tip.
Or, în cauză, toate aceste condiţii au fost îndeplinite, chiar dacă unitatea implicată în privatizare a avut calitatea de chemat în garanţie în cadrul unei proceduri derulate între fostul proprietar şi societate, plata efectuându-se din momentul în care hotărârea a devenit irevocabilă.
Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte va privi ca nefondate ambele recursuri şi, în temeiul art. 314 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge ca atare.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de pârâta SC S. SA, faţă de împrejurarea că suspendarea poate opera numai până la momentul soluţionării recursului şi că, în prezenta cauză, această cerere se soluţionează odată cu recursul, Înalta Curte o va respinge, dispunând restituirea cauţiunii consemnată pe recipisa C.E.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâta SC S. SA şi chemata în garanţie A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 1149 A din 31 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
Respinge cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurenta SC S. SA şi dispune restituirea cauţiunii de 50 milioane lei plătită cu recipisa de consemnare nr. 423002/05/07.0/000010
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6084/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 602/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
