ICCJ. Decizia nr. 6164/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6164
Dosar nr. 528/2004
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 15 octombrie 2002 reclamantul G.S., tehnician-criminalist la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a chemat în judecată, pe pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita pentru obligarea acestora la plata sumei reprezentând contravaloarea diferenţei de salariu reactualizată pentru perioada 1 mai-31 decembrie 2000, conform prevederilor legale în vigoare, cu aplicarea coeficientului de inflaţie.
S-a mai solicitat obligarea pârâţilor la achitarea diferenţei dintre salariul cuvenit conform Legii nr. 714/2001 şi salariul efectiv încasat, reactualizat începând cu data de 1 ianuarie 2002 la zi şi obligarea pârâţilor la calcularea salariului în conformitate cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de OUG nr. 187/2001.
Tribunalul Harghita prin sentinţa civilă 1880 din 19 decembrie 2002 a admis acţiunea. Instanţa a reţinut că, potrivit OUG nr. 134/1999, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti se face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, iar potrivit Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000 valoarea de referinţă sectorială aplicabilă pentru calculul salariului magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate este de 1.140.800 lei şi nu 685.872 lei (valoare utilizată de pârâţi la calcularea salariilor până la 1 noiembrie 2000). S-a mai reţinut că valoarea de referinţă prevăzută în anexa 1 la OG 83/2000 a fost modificată conform art. 13 din Legea nr. 216/2001; stabilindu-se şi valoarea de referinţă sectorială de 1.515.800 lei care, conform art. 1 din OUG nr. 187/2001 urma să fie indexată cu 8 % începând cu 1 ianuarie 2002 şi să devină în acest fel, 1.636.520 lei, sumă ce trebuie avută în vedere la stabilirea şi acordarea drepturilor băneşti cuvenite reclamantului.
Curtea de apel Târgu-Mureş prin Decizia civilă 139/R din 18 februarie 2003 a respins recursul Ministerului Public.
În conformitate cu art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că ele au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine că instanţele au făcut „o apreciere şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic" arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru completarea şi modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti. Se susţine că art. 11 din OG nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile ordonanţei se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, s-a considerat nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000 „având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat de la 1 noiembrie 2000".
Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând este de reţinut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 pct. (2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond".
Recursul în anulare este motivat pe susţineri formulate ca postulate, fără însă să fie argumentate.
Astfel, în legătură cu prima susţinere, respectiv că instanţele au făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic, se indică actele normative aplicabile, fără însă să se arate în ce constă aplicarea greşită a acestor dispoziţii şi nici în ce sens s-au ignorat regulile de interpretare a acestora.
Este de reţinut că în conformitate cu cerinţele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare, era necesar să se demonstreze că prin soluţia adoptată de hotărârile criticate, s-a produs o încălcare esenţială a legii.
Legiuitorul a înţeles prin sintagma „încălcare esenţială a legii" nu orice încălcare a legii ci numai aceea de ordine publică.
Nici cea de a doua susţinere din recursul în anulare nu este argumentată.
Se arată, în esenţă, că aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului. Nici această critică nu poate fi considerată ca o încălcare esenţială a legii.
Distinct de considerentele arătate, urmează a se reţine că instanţele de fond şi recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere corelarea acestora.
În acest sens se reţine că salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin această din urmă lege a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea categoriilor de personal în discuţie, în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi întrucât se impunea în mod necesar, conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi a celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, cu salariile celor din autorităţile legislativă şi executivă, s-a adoptat OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti (publicată în M. Of. la 20 septembrie 1999).
Conform art. 1 din această ordonanţă valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 şi în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum au reţinut corect instanţele de fond şi recurs.
Salarizarea magistraţilor era reglementată printr-o lege specială, Legea 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1998, din care s-a preluat doar noţiunea de valoare de referinţă sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.
La acea dată Legea nr. 50/1996 era depăşită, fiind singura lege care mai utiliza noţiunea de coeficient de ierarhizare şi la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.
Ceea ce este de reţinut din evoluţia legislaţiei în materie de salarizare, arătată mai sus, este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea, din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei puteri în stat: legiuitoare, judecătorească şi executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76, publicată în luna mai 2000, a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât de la acea dată pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine amânarea plăţii drepturilor cuvenite, iar nu anularea acestora.
De altfel, în speţă, este vorba despre bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12 alin. (1), (2) şi (3) arată procedura de urmat pentru ordonatorii principali de credite în vederea includerii în bugetul unităţii a tuturor sumelor necesare pentru plata personalului la numărul maxim de posturi avizate.
În nici un caz lipsa resurselor financiare nu poate constitui o cauză legală a neacordării acestora, deoarece s-ar ajunge în acest mod la anularea, practic, a unor dispoziţii legale în vigoare.
Pentru considerentele arătate recursul în anulare se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 139/R din 18 februarie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, precum şi sentinţei civile nr. 1880 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 616/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 6179/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
