ICCJ. Decizia nr. 6339/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6339
Dosar nr. 524/2004
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 27 ianuarie 2004, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 132/R din 18 februarie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi a sentinţei civile nr. 1901 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.
S-a susţinut că cele două hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării lor.
Analizând calea extraordinară de atac formulată, precum şi dosarele ataşate, Curtea constată următoarele:
La 15 octombrie 2002, reclamanta B.V.A.M., grefier şef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Gheorghieni a chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţei de salariu pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referinţă sectorială aplicabilă, de 1.140.000 lei, stabilită prin OUG nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflaţie, precum şi în continuare, reactualizată începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de referinţă sectorială actualizată, de 1.515.280 lei.
Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, precum şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca, în cazul admiterii acţiunii, acesta să fie obligat să plătească sumele pretinse prin acţiune, având în vedere că la elaborarea proiectului de rectificare bugetară pe anul 2002 nu s-au prevăzut fondurile suplimentare solicitate pentru cheltuielile de personal, deşi prin Legea bugetului de stat pe anul 2001, nr. 216/2001 fusese majorată valoarea de referinţă sectorială pentru determinarea indemnizaţiilor persoanelor ce ocupă funcţii de demnitate publică.
Prin sentinţa civilă nr. 1901 din 19 decembrie 2002, Tribunalul Harghita a admis acţiunea şi cererea de chemare în garanţie. Au fost obligaţi pârâţii, să plătească reclamantei pentru perioada 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000 diferenţa dintre salariul legal cuvenit şi cel încasat efectiv, reactualizată cu aplicarea coeficientului de inflaţie. De asemenea, au fost obligaţi aceiaşi pârâţi, în solidar, la plata diferenţei de salariu începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi şi în continuare, conform Legii nr. 216/2001 şi OUG nr. 187/2001.
A fost obligat chematul în garanţie să restituie pârâţilor sumele datorate şi achitate de aceştia reclamantei.
În motivarea soluţiei adoptate, instanţa a reţinut în esenţă că în raport cu prevederile OUG nr. 134/1999, din luna septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti se va face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite.
Pentru anul 2000, această valoare a fost stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la 1.140.800 lei.
Acelaşi raţionament a stat şi la baza admiterii celui de-al doilea petit al acţiunii, corespunzător anului 2001, aplicându-se şi coeficienţii de indexare prevăzuţi de OUG nr. 187/2001 şi în continuare pentru anul 2002.
Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, a fost admisă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia judeţeană au fost respinse de Curtea de Apel Târgu-Mureş, prin Decizia nr. 132/R din 18 februarie 2003.
S-a reţinut în motivare că nu s-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ci s-au aplicat întocmai dispoziţiile legale, ce au fost ignorate de pârâţi cu ocazia calculării drepturilor salariale.
În privinţa recursului declarat de chematul în garanţie, acesta a fost respins de asemenea, faţă de împrejurarea că la elaborarea prevederilor bugetului pe anul 2002 s-a raportat, în privinţa personalului din justiţie, la valoarea de referinţă sectorială din decembrie 2001, deşi pentru toate persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică aceasta s-a majorat, potrivit art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 216/2001.
Prin prezentul recurs în anulare se susţine că ambele hotărâri sunt esenţial nelegale, impunându-se casarea lor parţială şi pe fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenţei de indemnizaţie solicitată pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000 precum şi a cererii de chemare în garanţie, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acţiune şi reţinute de instanţe, şi anume Legea nr. 50/1996, respectiv OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea legii. Or, susţine autorul recursului în anulare, art. 1 din OG nr. 83/2000 trebuia coroborat cu art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost reglementat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind: valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
În vederea corelării celor două acte normative, ţinând seama de statutul Justiţiei de putere în stat, alături de puterea legiuitoare şi cea executivă, s-a adoptat OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, stabilindu-se aceeaşi valoare de referinţă sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referinţă universală şi indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute în Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reţinut şi instanţele.
De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existenţa – reglementată de legiuitor, a principiilor egalităţii valorilor de referinţă, consacrat încă o dată expres de OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996.
Se susţine însă că în virtutea art. IX din OG nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituţiile la care se referă art. II.
Cu privire la această susţinere, Înalta Curte constată că deşi textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerinţa încălcării esenţiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).
Într-adevăr, ceea ce trebuie reţinut din expunerea anterioară a evoluţiei legislative în materie de salarizare este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cele trei autorităţi fundamentale ale unui stat de drept: puterea legiuitoare, cea judecătorească şi cea executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este de necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiaşi an, a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească, potrivit noilor valori, drepturile salariale.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a şi făcut-o, cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenţei acestora.
Pentru aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunţate cu respectarea legii, în litera şi spiritul acesteia, se impune menţinerea lor, prin respingerea recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 132/R din 18 februarie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, şi a sentinţei civile nr. 1901 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5627/2004. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6340/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în... → |
|---|
