ICCJ. Decizia nr. 6513/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6513
Dosar nr. 1208/2004
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la 28 noiembrie 2002 reclamanţii P.(M.)A.Z., T.D.L., B.A.M., N.L.D., ş.a., personal auxiliar, de specialitate la Judecătoria Luduş au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Mureş pentru obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând:
- diferenţă de drepturi salariale pe perioada 1 mai–31 octombrie 2000 cu aplicarea indicelui de referinţă sectorială de 1.140.800 lei.
- diferenţă de drepturi salariale pe perioada 1 ianuarie 2002–la zi cu aplicarea indicelui de referinţă sectorială de 1.637.000 lei până la 1 octombrie 2002 şi de 1.833.000 lei începând cu 1 octombrie 2002;
- calcularea ultimilor indici de referinţă stabiliţi şi în viitor.
Ministerul Justiţiei a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Tribunalul Mureş prin sentinţa civilă nr. 55 din 28 ianuarie 2003 a admis acţiunea şi cererea de chemare în garanţie şi a obligat pârâţii şi chematul în garanţie la plata sumelor solicitate, defalcându-le pe fiecare reclamant în parte.
Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Târgu-Mureş care, prin Decizia nr. 436/R din 15 aprilie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiţiei în nume propriu şi în numele Tribunalului Mureş.
S-a reţinut pe lângă corecta aplicare de către instanţa de fond a actelor normative în materie şi împrejurarea că Ministerul Justiţiei nu contestă diferenţele pretinse de reclamanţi dar susţine imposibilitatea de plată determinată de lipsa resurselor financiare, refuzând aprobarea rectificărilor bugetare pe anul 2002 solicitate de Ministerul Justiţiei.
În conformitate cu art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că ele au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine că instanţele au făcut "o apreciere şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic" arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru completarea şi modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti. Se susţine că art. 11 din OG nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care "prevederile ordonanţei se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, s-a considerat nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat de la 1 noiembrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând este de reţinut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2) teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate "s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond".
Recursul în anulare este motivat pe susţineri formulate ca postulate, fără însă să fie argumentate.
Astfel, în legătură cu prima susţinere, respectiv că instanţele au făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic, se indică actele normative aplicabile, fără însă să se arate în ce constă aplicarea greşită a acestor dispoziţii şi nici în ce sens s-au ignorat regulile de interpretare a acestora.
Este de reţinut că în conformitate cu cerinţele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare, era necesar să se demonstreze că prin soluţia adoptată de hotărârile criticate, s-a produs o încălcare esenţială a legii.
Legiuitorul a înţeles prin sintagma "încălcare esenţială a legii" nu orice încălcare a legii ci numai aceea de ordine publică".
Nici cea de a doua susţinere din recursul în anulare nu este argumentată.
Se arată, în esenţă, că aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului. Nici această critică nu poate fi considerată ca o încălcare esenţială a legii.
Distinct de considerentele arătate, urmează a se reţine că instanţele de fond şi recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere corelarea acestora.
În acest sens se reţine că salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin această din urmă lege a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referinţă universală "indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială".
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea categoriilor de personal în discuţie, în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi întrucât se impunea în mod necesar, conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi a celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, cu salariile celor din autorităţile legislativă şi executivă, s-a adoptat OG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti (publicată în M. Of. la 20 septembrie 1999).
Conform art. 1 din această ordonanţă valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 şi în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum au reţinut corect instanţele de fond şi recurs.
Salarizarea magistraţilor era reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999, din care s-a preluat doar noţiunea de valoare de referinţă sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.
La acea dată Legea nr. 50/1996 era depăşită, fiind singura lege care mai utiliza noţiunea de coeficient de ierarhizare şi la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.
Ceea ce este de reţinut din evoluţia legislaţiei în materie de salarizare, arătată mai sus, este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea, din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei puteri în stat: legiuitoare, judecătorească şi executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat, nr. 76 publicată în luna mai 2000, a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât de la acea dată pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine amânarea plăţii drepturilor cuvenite, iar nu anularea acestora.
De altfel, în speţă este vorba despre bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12 alin. (1), (2) şi (3) arată procedura de urmat pentru ordonatorii principali de credite în vederea includerii în bugetul unităţii a tuturor sumelor necesare pentru plata personalului la numărul maxim de posturi avizate.
În nici un caz lipsa resurselor financiare nu poate constitui o cauză legală a neacordării acestora, deoarece s-ar ajunge în acest mod la anularea, practic, a unor dispoziţii legale în vigoare.
Pentru considerentele arătate în recursul în anulare se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 436/R din 15 aprilie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş şi a sentinţei civile nr. 55 din 28 ianuarie 2003 a Tribunalului Mureş, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6514/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 651/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs în... → |
|---|
