ICCJ. Decizia nr. 6583/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6583
Dosar nr. 886/2004
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Reclamanta C.V., prin acţiunea înregistrată la 5 ianuarie 1999 a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local Galaţi şi SC C. SA Galaţi şi a solicitat obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul situat în Galaţi, compus din teren de 450 mp şi construcţiile existente pe acesta.
În drept reclamanta a invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., ale art. 1, art. 11, art. 41, art. 5 şi art. 150 din Constituţie, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
La data de 22 februarie 2000 recurenţii K.G., K.E., G.T., G.E. şi G.M.A. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, arătând că au cumpărat cele trei apartamente care compun construcţia, în temeiul Legii nr. 112/1998.
Ca răspuns la cererea de intervenţie, reclamanta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate ineficienţa legală, nulitatea precum şi inopozabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, cu obligarea şi a intervenienţilor ca împreună cu Consiliul Local al Municipiului Galaţi să-i predea în deplină şi exclusivă proprietate precum şi în paşnică folosinţă imobilui în litigiu.
Tribunalul Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 309 din 27 noiembrie 2000 a admis cererea de intervenţie şi în consecinţă a respins acţiunea.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 50 din 18 iunie 2001 a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentinţa instanţei de fond şi în rejudecare: admite acţiunea reclamantei împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Galaţi şi al intervenienţilor persoane fizice, pe care îi obligă să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu; au fost respinse ca nefondate cererile de intervenţie.
Acest prim ciclu procesual a fost încheiat de Curtea Supremă de Justiţie care, prin Decizia nr. 2041 din 24 mai 2002 a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului Galaţi şi intervenienţii persoane fizice, numite mai sus. Au fost casate hotărârile pronunţate în fond şi apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Galaţi.
Curtea Supremă a reţinut că: instanţa de apel a soluţionat în mod corect problema caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în contextul în care erau pe deplin aplicabile prevederile art. II din acest act normativ; a fost legal rezolvată şi problema calităţii procesuale active a reclamantei; deoarece vânzarea de către S.M.C. a drepturilor litigioase cu privire la imobil îi conferă acestuia deplină legitimitate procesuală, instanţele însă nu s-au preocupat să examineze şi să rezolve cererea de intervenţie formulată de foştii chiriaşi, deveniţi proprietari prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, care au invocat încheierea unui act translativ de proprietate în condiţiile legii şi cu bună credinţă fără a cunoaşte demersurile reclamantei vizând restituirea imobilului.
În rejudecare, după casarea cu trimitere făcută în condiţiile arătate, Tribunalul Galaţi, prin sentinţa civilă nr. 100 din 20 martie 2003 a admis acţiunea formulată de reclamanta C.V. în contradictoriu cu „Consiliul Local Galaţi şi cu intervenienţii K.G., K.G., K.E., G.T., G.E. şi G.M.A."; obligă pârâtul şi intervenienţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Galaţi, compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi construcţiile de pe acesta – casă formată din 9 camere şi anexe; respinge, ca nefondate, cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii menţionaţi.
Instanţa, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului şi ţinând seama de problemele de drept dezlegate de instanţa de recurs, Curtea Supremă de Justiţie, care sunt obligatorii potrivit art. 315 C. proc. civ., a reţinut în esenţă următoarele: reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, câtă vreme s-a făcut dovada preluării sale în mod abuziv de către stat; intervenienţii în calitate de chiriaşi au devenit proprietari asupra aceluiaşi imobil prin cumpărare de la stat a apartamentelor ce le deţineau cu chirie; contractul de vânzare-cumpărare nu a făcut obiectul unei acţiuni în constatarea nulităţii; ceea ce se compară sunt titlurile de proprietate ale părţilor, cu constatarea că titlul de proprietate al reclamantei este preferabil, fiind mai vechi.
Apărarea intervenienţilor în sensul că au fost de bună-credinţă la încheierea actelor de vânzare-cumpărare nu a fost primită deoarece intervenienţii aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul statului în calitatea sa de vânzător, cumpărătorii neputând cumpăra un bun de o asemenea importanţă, fără să depună minime diligenţe în sensul arătat.
Apelul declarat de pârât şi intervenient au fost respinse de Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia civilă nr. 132 din 26 septembrie 2003.
Cu privire la apărarea intervenienţilor în sensul bunei lor credinţe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanţa de apel reţine în plus faţă de instanţa de fond că la data întocmirii acestora, Consiliul Local al Municipiului Galaţi avea ştiinţa că nu este proprietarul imobilului, iar intervenienţii puteau afla acest lucru depunând diligenţele necesare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Galaţi prin primar, precum şi intervenienţii K.G., K.E., C.T., G.E. şi G.M.A.
În primul recurs, fără a se invoca expres vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., se susţine, în esenţă: aprecierea bunei-credinţe la cumpărarea apartamentelor de către chiriaşi s-a fundamentat pe presupuneri ale instanţei, deşi imobilul figura în evidenţa patrimoniului ca fiind preluat de stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, vânzarea fiind făcută cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; buna credinţă trebuia apreciată prin prisma prevederilor art. 1898 C. civ., aceste norme regăsindu-se şi în prevederile Legii nr. 10/2001 la art. 46 alin. (2); sunt invocate prevederile art. 1203 C. civ., privind prezumţiile care sunt lăsate, „la lumina şi înţelepciunea judecătorului", ale art. 978 C. civ., privind clauza privitoare la două înţelesuri, criticându-se instanţele care au dat o interpretare contrară Legii nr. 10/2001.
În al doilea recurs au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine, în esenţă că, vânzarea apartamentelor situate în imobilul în litigiu s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel: vânzătorul deţinea titlul de preluare a imobilului, solicitarea reclamantei de restituire a imobilului nu era posibilă deoarece aceasta nu locuia în acel imobil, iar hotărârea Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995 emisă la data de 12 octombrie 1998, care constă lipsa titlului statului nu are efect în ce îi priveşte pentru că nu mai aveau calitatea de chiriaşi; cumpărătorii îndeplineau toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru a cumpăra apartamentele ce le deţineau în calitatea lor de chiriaşi; sunt inaplicabile prevederile HG nr. 11/1997 deoarece la acea dată apartamentele erau deja vândute; nu se găsea pe rolul instanţelor vreo acţiune în revendicarea imobilului, susţinerile referitoare la valabilitatea dreptului de proprietate al intervenienţilor faţă de opozabilitatea lui chiar şi asupra celui al reclamantei sunt confirmate de existenţa reglementărilor conţinute de Legea nr. 10/2001, [art. 46 alin. (1) şi (2)].
Ambele recursuri se privesc ca nefondate pentru considerentele ce urmează.
Cu privire la problemele comune ambelor recursuri.
Reclamanta a introdus acţiunea în revendicare la 5 ianuarie 1999 în baza dreptului comun în această materie şi anume: art. 480 şi urm. C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 1948, Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene pentru Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului, ratificată prin Decretul nr. 40/1994.
În aceste condiţii susţinerile în legătură cu aplicarea uneia sau alteia dintre prevederile Legii nr. 10/2001, nu pot fi avute în vedere, legea citată nefiind aplicabilă în cauză.
Problema caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 în contextul în care erau aplicabile prevederile art. II din acest decret a fost dezlegată, ca problemă de drept, de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia menţionată având deci caracter obligatoriu conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Contractul de vânzare-cumpărare prin care intervenienţii au cumpărat apartamentele ce le deţineau cu chirie în imobilul revendicat au fost încheiate la 10 decembrie 1996, 24 şi 27 februarie 1997.
La 3 octombrie 1996 sub nr. dosar 372 reclamanta s-a adresat Comisiei judeţene Galaţi pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu. Cererea a fost finalizată de Hotărârea nr. 492 din 12 octombrie 1998 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 prin care se respinge cererea de restituire în natură (prin dispozitiv) şi constată trecerea în proprietatea statului prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, în sensul că proprietari erau B.E. şi B.G. iar naţionalizarea s-a aplicat lui G.B.
Legea nr. 112/1995 are în vedere, potrivit art. 1 alin. (1) imobilele cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1946, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989.
Dreptul comun în materia proprietăţii nu consacră printr-un text expres protecţia absolută a subânditorului de bună-credinţă a unui bun imobil de la un neproprietar. Doctrina juridică şi practica judecătorească în unele cazuri a admis şi a dat valoare juridică bunei-credinţe, pentru subdobânditorul care a cumpărat un bun imobil de la un neproprietar, dar circumstanţiat la împrejurarea că vânzătorul se prezintă a fi în mod sigur proprietar, iar cumpărătorul în imposibilitate se afle contrariul.
Cu privire la primul recurs (al pârâtului).
În principal, motivarea acestui recurs se referă la buna credinţă a sa şi a intervenienţilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Recurentul-pârât nici în limitele expuse mai sus nu poate pretinde că a fost de bună credinţă deoarece, aşa cum s-a arătat în partea privind istoricul litigiului, reclamanta i-a solicitat la 3 octombrie 1996 – înainte de a vinde apartamentele din imobil – restituirea în natură a acestora.
Deci pârâtul ştia de intenţia reclamantei şi în consecinţă trebuia să considere imobilul ca fiind litigios să oprească orice demers de vânzare către chiriaşi. Totodată, acelaşi pârât ştia sau trebuia să ştie că hotărârile comisiilor judeţene sunt supuse controlului judecătoresc, potrivit legii civile, indiferent când vor fi emise, şi drept consecinţă, indiferent ce opinie avea cu privire la cererea reclamantei, trebuia să aştepte până la soluţionarea definitivă a acesteia şi după aceea, dacă erau îndeplinite condiţiile legii, să procedeze la vânzarea apartamentelor către intervenienţi.
Susţinerea privind necesitatea aprecierii bunei-credinţe în raport de prevederile art. 1898 C. civ., nu poate fi primită, deoarece textul de lege invocat face parte din capitolul III „Despre timpul cerut pentru a prescrie" secţiunea a III-a „Despre prescripţia de 10 până la 20 de ani, evident inaplicabil în cauză.
Invocarea prevederilor art. 1203 C. civ. ca motiv de recurs nu poate conduce la nelegalitatea hotărârii recurate. Judecătorii au stabilit o situaţie de fapt pe baza probelor administrate şi au stabilit concluziile ce rezultau. Oricum, prezumţiile instanţei sunt admisibile deoarece în materia stabilirii unei situaţii de fapt, existenţa sau inexistenţa bunei credinţe, dovada cu martori este principial admisibilă, chiar dacă la speţa de faţă, aceasta nu a fost solicitată de vreuna dintre părţi.
Prevederile art. 977 C. civ., nu pot fi reţinute în cauză, acestea se referă la interpretarea unor clauze din convenţii şi privesc părţile din convenţie, raportat la temeiul juridic al acestora şi nu prin comparare cu prevederile unei legi străine convenţiei, respectiv Legea nr. 10/2001.
Cu privire la al doilea recurs (al intervenienţilor).
Susţinerea privind faptul că reclamanta nu putea pretinde Comisiei Judeţene Galaţi de aplicare a Legii nr. 112/1995 restituirea în natură deoarece nu locuia în imobil nu poate fi primită.
Procedura legală de restituire în natură a unui imobil la cererea proprietarului deposedat putea fi analizată, din punct de vedere legal, numai de comisie şi apoi de instanţa judecătorească. Interpretarea Legii nr. 112/1995 făcută de recurenţii intervenienţi îi privesc pe aceştia ca persoane private.
Rememorând cele arătate în partea privind răspunsul la problemele comune ale recursurilor cu privire la vânzarea lucrului altuia şi al bunei-credinţe a subdobânditorului trebuie reţinut.
Intervenienţii, trebuiau să se încredinţeze că vor cumpăra un bun imobil de la adevăratul proprietar, care posedă titlu pentru ceea ce vinde.
Cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului înregistrată înainte de vânzarea apartamentelor dovedea intenţia clară a acesteia de a revendica proprietatea.
Pe de altă parte bunul imobil solicitat a fi cumpărat fusese naţionalizat prin Decretul nr. 90/1950 – fapt notoriu, ştiut de recurenţi – ce conducea la o diligenţă de a afla situaţia juridică a acestuia pentru a se prevala, mai târziu, de buna-credinţă în condiţiile dreptului comun. Acest lucru interveienţii nu l-au făcut. Dacă îl făceau ar fi fost evident pentru ei că imobilul în care locuiau şi aveau calitatea de chiriaşi era în litigiu, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, în sensul dacă statul poseda sau nu titlu pentru acesta.
Diligenţa necesară putea consta în o solicitare scrisă prin care să se ceară comunicarea situaţiei juridice a imobilului şi dacă există vreo cerere cu privire la acelaşi bun. În lipsa acestor diligenţe, buna-credinţă a cumpărătorului de la un neproprietar – cel puţin în sfera dreptului comun şi anterior Legii nr. 10/2001, nu se bucură de prezumţie, şi în consecinţă nu poate produce efecte juridice în cauza de faţă.
Faptul că reclamanta s-a adresat comisiei la 3 octombrie 1996 şi nu în termenul de 6 luni este o chestiune ce o priveşte pe aceasta şi eventualele instanţe de control judiciar. Mai mult, comisia a răspuns reclamantei la această cerere întârziată.
Desigur prevederile HG nr. 11/1997 nu sunt aplicabile, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate anterior intrării acestora în vigoare, dar acest lucru nu influenţează soluţia instanţei, care se bazează pe cele mai sus expuse.
Faţă de cele ce preced, recursurile vor fi respinse în temeiul art. 312 C. proc. civ.
Cererea privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca nedovedită.
Se va dispune restituirea cauţiunii către Primăria municipiului Galaţi, deoarece cererea de suspendare a executării hotărârii recurate a rămas fără obiect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Galaţi, prin primar precum şi recursul declarat de intervenienţii K.G., K.E., G.T. şi G.M.A. împotriva deciziei civile nr. 132/A din 26 septembrie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata reclamantă C.V., ca nedovedită.
Dispune restituirea cauţiunii în sumă de 20 milioane lei achitată prin O.P. nr. 2029 din 15 iunie 2004 către Primăria municipiului Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6598/2004. Civil. Intabulare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 653/2004. Civil. Contestatie Legea 10/2001.... → |
|---|
