ICCJ. Decizia nr. 6599/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6599
Dosar nr. 7438/200.
Şedinţa de la 25 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 29/C din 12 ianuarie 2004, Curtea de Apel Constanţa a respins ca nefondat apelul declarat de petenta Comuna 23 August, prin primar, împotriva încheierii nr. 3268 din 28 octombrie 2003, pronunţată de Judecătoria Mangalia – Biroul de Carte Funciară.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că prin cererea formulată la 5 septembrie 2003, Comuna 23 August, prin primar, a solicitat Judecătoriei Mangalia intabularea dreptului de proprietate a luciului de apă în suprafaţă de 14236,21 mp, cu denumirea de lacul „Tatlageacul Mare", cu număr cadastral 286.
Prin încheierea nr. 3268/2003 a fost respinsă cererea de intabulare în conformitate cu dispoziţiile art. 51 din Legea nr. 7/1996, cu motivarea că terenul în suprafaţă de 174 ha reprezintă teren aflat permanent sub luciu de apă încă din anul 1990 şi s-a aflat în exploatarea SC O. SA.
În baza art. 4 pct. 1 lit. a) şi art. 7 pct. 40 din OUG nr. 198/199 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă şi art. 4 din HG nr. 46/2000 privind atribuţiile şi structura organizatorică a ADS, între ADS şi SC O. SA, s-a încheiat un protocol de predare-primire prin care SC O. SA preda iar ADS primea, printre altele, şi terenul aflat permanent sub luciu de apă, în suprafaţă de 174 ha, din care face parte şi terenul pentru care s-a solicitat intabularea.
Împotriva încheierii a declarat apel Comuna 23 August.
Curtea de Apel Constanţa a respins recursul declarat şi, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată de SC E.I. SRL, în interesul Biroului de Carte Funciară, motivând următoarele:
Judecătorul de carte funciară a respins cererea constatând că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, referitoare la deplina putere doveditoare a actului juridic.
Legea nr. 213/1998 nu face referire la hotărârea consiliului local decât atunci când aceasta se emite în scopul trecerii unor bunuri din domeniul privat al unităţii administrativ teritoriale în domeniul public al acestora, sub condiţia ca bunul să aparţină domeniului privat al comunei.
Mai reţine curtea că terenul în cauză este proprietatea privată a statului şi nu a unităţii administrativ teritoriale, dat în administrare SC O. SA care, prin protocolul 435 din 27 aprilie 2000, l-a predat Agenţiei Domeniului Statului.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa a declarat recurs Comuna 23 August, prin Primar.
Fără a se indica vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Decizia este criticată sub următoarele aspecte:
- cauza a fost luată în şedinţă publică şi nu în cameră de consiliu;
- hotărârea s-a dat cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii dezbaterilor;
- Decizia pronunţată cuprinde motive străine de apărarea părţilor;
- Decizia recurată s-a dat cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente;
În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita judecare a cauzei în şedinţă publică, la încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, Înalta Curte constată că acestea se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că se poate cere casarea unei hotărâri atunci când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din acelaşi cod.
Potrivit dispoziţiilor ar. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu excepţia situaţiilor în care nulitatea este anume prevăzută de lege, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, sunt declarate nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
În condiţiile în care recurenta nu a dovedit un prejudiciu material pe care l-ar fi suferit ca urmare a judecării cauzei în şedinţă publică, n-a făcut dovada nici a faptului că dreptul la apărare sau un alt drept procesual ar fi fost lezat prin luarea cauzei în şedinţă publică.
Mai arată recurenta că a avut loc şi o încălcare a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii deoarece la primul termen de judecată a solicitat, motivat, amânarea cauzei, instanţa respingând fără nici o argumentare cererea.
Din actele dosarului rezultă faptul că la 23 decembrie 2003, recurenta a depus, într-adevăr, o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei, motivată de imposibilitatea prezentării apărătorilor aleşi care reprezentau interesele unui alt justiţiabil în faţa Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi.
Curtea a respins cererea de amânare şi, făcând aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a amânat pronunţarea pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise.
Din redactarea textului art. 156 C. proc. civ., rezultă că acordarea unui alt termen de judecată nu este o obligaţie pentru instanţa de judecată ci o facultate prevăzută de lege, instanţa fiind îndreptăţită să acorde un termen pentru lipsă de apărare numai dacă această cerere este motivată temeinic.
În cauză, conform împuternicirii avocaţiale nr. 2769/2003, recurenta a beneficiat la apel de serviciile a doi avocaţi, aceeaşi doi avocaţi având împuternicire şi pentru a reprezenta un alt justiţiabil în cadrul unei proceduri arbitrale. Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că nu există motive care să justifice necesitatea acordării unui termen pentru lipsă de apărare. Constatarea instanţei este judicioasă din moment ce nu s-a motivat în mod temeinic faptul că era absolut necesar ca amândoi apărătorii, membri, de altfel, ai aceleiaşi societăţi civile de avocaţi, să participe la procedura arbitrală ce se desfăşura la acelaşi termen.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., criticile recurenţilor nu sunt întemeiate.
O altă critică, ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la faptul că Decizia pronunţată cuprinde motive străine de apărarea părţilor, nefiind înlăturate, motivat, apărările reclamantei. Se arată, astfel, că, ocolind termenul de „valabilitate" a hotărârii consiliului local, instanţa de apel încearcă înlocuirea acestuia cu „puterea doveditoare a actului", omiţând voit a se pronunţa cu privire la motivul de apel formulat.
Înalta Curte constată că prin cererea de apel, reclamanta a criticat încheierea judecătoriei, apreciind că a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996. Se arată că judecătorul de carte funciară nu putea verifica valabilitatea unei hotărâri de consiliu local, cenzura instanţei în această situaţie realizându-se doar pe calea reglementată de Legea nr. 29/1990.
Curtea de apel, analizând critica formulată, a constatat că judecătorul de carte funciară a reţinut că nu este îndeplinită condiţia referitoare la deplina putere doveditoare a actului juridic şi a conchis că judecătoria a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 7/1996.
Este adevărat că judecătorul de carte funciară nu a folosit sintagma consacrată de art. 50 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 7/1996 şi anume „putere doveditoare", dar reţinând că titlul de proprietate nu este valabil şi analizând regimul juridic al terenului în discuţie, nu a făcut altceva decât să verifice puterea doveditoare a înscrisului, aspect corect reţinut de Curtea de Apel Constanţa.
Prin urmare, instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la toate mijloacele de apărare invocate de reclamantă, motiv pentru care şi această critică apare ca nefondată.
Mai susţine recurenta că Decizia recurată s-a dat cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, arătând că instanţa de apel a depăşit cadrul investirii legale deoarece a stabilit regimul juridic al terenului şi, în lipsa administrării unor probe, a stabilit că terenul a cărui intabulare se solicită este acelaşi cu terenul pretins de intervenientă.
Nici acest motiv de recurs, analizat de Înalta Curte prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat.
Potrivit art. 50 lit. b) din Legea nr. 7/1996, dacă înscrisul prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere are depline puteri doveditoare, judecătorul dispune înscrierea în cartea funciară.
În cauză, s-a cerut înscrierea dreptului de proprietate asupra luciului de apă, identificată cu numele de balta Tatlageacul Mic, trecută în domeniul public al Comunei 23 August prin Hotărârea nr. 19 din 20 iunie 2003 a Consiliului Local al comunei.
Prin urmare, judecătorul de carte funciară avea obligaţia de a verifica dacă documentul în baza căruia s-a solicitat înscrierea reprezenta un titlu de proprietate.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean ori a consiliului local.
În condiţiile în care luciul de apă pentru care s-a solicitat înscrierea face parte din domeniul privat al statului, era necesară o hotărâre a Guvernului României prin care să se transmită dreptul de proprietate în domeniul public al Comunei 23 August.
Faţă de aceste dispoziţii legale, hotărârea consiliului local, invocată de petentă, nu poate constitui titlu de proprietate şi nu permite înscrierea dreptului de proprietate publică a Comunei 23 August. Consiliul local nu poate dispune prin hotărâre, conform legii, decât cu privire la trecerea unui bun din domeniul privat al unităţii administrative în discuţie, în domeniul public al aceleiaşi unităţi administrative.
Pentru motivele mai sus arătate, Înalte Curte va privi recursul ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de petenta Comuna 23 August, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 29/C din 12 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 668/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6598/2004. Civil. Intabulare. Recurs → |
|---|
