ICCJ. Decizia nr. 6761/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6761
Dosar nr. 1300/2004
Şedinţa publică din 3 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
La data de 23 februarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 920/R din 18 august 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, şi sentinţei civile nr. 219/M din 19 iunie 2003 a Tribunalului Braşov.
S-a susţinut că cele două hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării acestora.
Analizând calea extraordinară de atac formulată, precum şi dosarele ataşate, Curtea constată următoarele:
La 24 aprilie 2003, reclamanţii B.E., ş.a., angajaţi la Judecătoria Rupea, au chemat în judecată Ministerul Justiţiei, Tribunalul Braşov şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţei de salariu reactualizată pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referinţă sectorială aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită prin OUG nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflaţie, până la data efectivă a plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 219/M din 19 iunie 2003, Tribunalul Braşov a admis acţiunea şi a obligat pârâţii Ministerului Justiţiei şi Tribunalul Braşov să plătească pentru fiecare reclamant diferenţele de sume dintre salariul cuvenit fiecăruia pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000, în raport de valoarea de referinţă sectorială de 1.140.800 lei şi coeficienţii de ierarhizare, stabiliţi prin Legea nr. 76/2000 şi salariile efectiv încasate pentru aceeaşi perioadă cu aplicarea coeficientului de inflaţie până la data efectivă a plăţii. Totodată, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, invocată de acesta.
În motivarea soluţiei adoptate, instanţa a reţinut în esenţă că prin art. 1 din OUG nr. 134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/2001 s-a modificat Legea nr. 50/1996, cu începere de la data de 1 mai 2000, în sensul că valoarea de referinţă sectorială pentru calculul salariilor personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti, categorie din care fac parte şi reclamanţii, s-a majorat de la 685.872 lei la 1.140.800 lei.
Recursul declarat de Ministerul Justiţiei în nume propriu şi în calitate de reprezentant al Tribunalului Braşov a fost respins de Curtea de Apel Braşov, prin Decizia civilă nr. 920/R din 18 august 2003.
S-a reţinut în motivare că prin art. 1 din OUG nr. 134/1999 s-a majorat valoarea de referinţă sectorială aplicată calculului salariilor magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din cadrul autorităţii judecătoreşti, iar începând cu anul 2000 nu a existat vreo dispoziţie care să limiteze aplicarea acestei valori de referinţă.
Prin prezentul recurs în anulare se susţine că ambele hotărâri sunt esenţial nelegale, impunându-se casarea lor şi pe fond respingerea acţiunii reclamanţilor, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât cele reţinute de instanţe şi anume Legea nr. 50/1996, respectiv OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea acestei legi. Or, susţine autorul recursului în anulare, art. 1 din OG nr. 83/2000 trebuia coroborat cu art. II teza 1 din acelaşi act normativ, potrivit căruia „prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâţilor la recalcularea salariului reclamanţilor pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.
Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost instituit un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate sectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
În vederea corelării celor doua acte normative, ţinând seama de statutul Justiţiei de putere în stat, alături de puterea legislativă şi de cea executivă, s-a adoptat OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, stabilindu-se aceeaşi valoare de referinţă sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referinţă universală şi indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reţinut şi instanţele.
De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existenţa, reglementată de legiuitor, a principiului egalităţii valorilor de referinţă, consacrat încă o dată expres de OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996.
Se susţine însă că în virtutea art. IX din OG nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituţiile la care se referă art. II.
Cu privire la această susţinere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că deşi textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerinţa încălcării esenţiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).
Într-adevăr, ceea ce trebuie reţinut din expunerea anterioară a evoluţiei legislative în materie de salarizare este voinţa legiuitorului de a restabili legalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi fundamentale ale unui stat de drept: puterea legislativă, cea judecătorească şi cea executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiaşi an a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească, potrivit noilor valori, drepturile salariale.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a şi făcut-o, cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenţei acestora.
Pentru aceste considerente, văzând că hotărârile atacate au fost pronunţate cu respectarea legii, în litera şi spiritul acesteia, se impune menţinerea lor, prin respingerea recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 920/R din 18 august 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, şi sentinţei civile nr. 219/M din 19 iunie 2003 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 70/2004. Civil. Evacuare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6765/2004. Civil → |
|---|
