ICCJ. Decizia nr. 6763/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6763
Dosar nr. 1303/200.
Şedinţa publică din 3 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 23 februarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 692/R din 13 iunie 2003 a Curţii de apel Târgu-Mureş şi a sentinţei civile nr. 238 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita.
S-a susţinut că cele două hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, invocându-se ca temei în drept art. 300 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării lor.
Analizând calea extraordinară de atac formulată, precum şi dosarele ataşate, Curtea constată următoarele.
La 20 decembrie 2002, reclamanta C.M.C. a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Harghita, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţei de salariu pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referinţă sectorială aplicabilă, de 1.140.000 lei, stabilită prin OUG nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflaţie, precum şi în continuare, reactualizarea începând cu 1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de referinţă sectorială actualizată, de 1.515.280 lei.
Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 238 din 13 februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamantului pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000 diferenţa dintre salariul legal cuvenit şi cel încasat efectiv, reactualizat cu aplicarea coeficientului de inflaţie. De asemenea, au fost obligaţi aceiaşi pârâţi, în solidar, la plata diferenţei de salariu începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la zi în continuare, conform Legii nr. 216/2001 şi OUG nr. 187/2001.
În motivarea soluţiei adoptate, instanţa a reţinut în esenţă, că în raport de prevederile OUG nr. 134/1999, din luna septembrie 1999, salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti se va face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite.
Pentru anul 2000, această valoare a fost stabilită de Legea bugetului de stat, publicată în luna mai 2000, la 1.140.800 lei.
Acelaşi raţionament a stat la baza admiterii şi celui de-al doilea petit al acţiunii, corespunzător anului 2001, aplicându-se şi coeficienţii de indexare prevăzuţi de OUG nr. 187/2001 şi în continuare pentru anul 2002.
Recursul declarat de Ministerul Public a fost respins de Curtea de apel Târgu-Mureş, prin Decizia nr. 692 din 13 iunie 2003.
S-a reţinut în motivare că nu s-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ci s-au aplicat întocmai dispoziţiile legale, ce au fost ignorate de pârâţi la calcularea drepturilor salariale.
Prin prezentul recursul în anulare se susţine că ambele hotărâri sunt esenţial nelegale, impunându-se casarea lor parţială şi pe fond respingerea capătului de cerere privind plata diferenţei de indemnizaţie solicitată pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative decât cele invocate în acţiune şi reţinute de instanţe, şi anume Legea nr. 50/1996, respectiv OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea acestei legi. Or, susţine autorul recursului în anulare, art. 11 din OG nr. 83/2000 trebuia coroborat art. II teza 1 din acelaşi act normativ, potrivit cu care „prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 200, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor impune:
Salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.
Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sectorul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost reglementat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
În vederea corelării celor două acte normative, ţinând cont de statutul justiţiei de putere în stat, alături de cea legislativă şi cea executivă, s-a adoptat OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, stabilindu-se aceeaşi valoare de referinţă sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost modificate valoarea de referinţă universală şi indicele de prioritate prevăzuţi de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000, valoarea de referinţă sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reţinut şi instanţele.
De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existenţa, reglementată de legiuitor, a principiului egalităţii valorii de referinţă, consacrat încă o dată expres de OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996.
Se susţine însă că în virtutea art. IX din OG nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituţiile la care se referă art. II.
Cu privire la această susţinere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că deşi textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerinţa încălcării esenţiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (text în prezent abrogat).
Într-adevăr, ceea ce trebuie reţinut din expunerea anterioară a evoluţiei legislative în materie de salarizare este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cele trei autorităţi fundamentale ale unui stat de drept: puterea legislativă, cea judecătorească şi executivă.
Principiul stabilit prin OUG este de necontestat, iar Legea bugetului de stat a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât, de la acea dată, pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească, potrivit noilor valori, drepturile salariale.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii nu putea să determine, cum a şi făcut-o, decât cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenţei acestora.
Pentru aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunţate cu respectarea legii, în litera şi spiritul acesteia, se impune menţinerea lor, prin respingerea recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 692/R din 13 iunie 2003 a Curţii de apel Târgu-Mureş, secţia civilă, şi sentinţei civile nr. 238 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6762/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6729/2004. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
