ICCJ. Decizia nr. 6762/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6762
Dosar nr. 1301/200.
Şedinţa publică din 3 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 23 februarie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 rep. şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la momentul când hotărârile judecătoreşti atacate au rămas irevocabile, recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 251 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita şi a deciziei civile nr. 822 din 20 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş.
S-a susţinut că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a litigiului pe fond.
A fost ataşat dosarul cauzei, din examinarea căruia rezultă următoarele:
La data de 20 decembrie 2002, reclamantul D.Ş., judecător la Judecătoria Odorheiu-Secuiesc, a chemat în judecată Tribunalul Harghita şi Ministerul Justiţiei, în calitatea lor de ordonatori de credite, solicitând să se dispună obligarea pârâţilor la plata diferenţelor de salarii între ceea ce se cuvenea şi sumele încasate efectiv pe perioada mai-octombrie 2000, în raport de valoarea de referinţă sectorială şi coeficientul de ierarhizare stabilite prin Legea nr. 76/2000, reactualizate la zi.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin OUG nr. 134/1999, aprobată prin Legea nr. 714/2001 s-a modificat Legea nr. 50/1996 privind salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, stabilindu-se că valoarea coeficientului de ierarhizare a salariului de bază este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 145/1998 referitoare la indemnizaţiile pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.
În raport de prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referinţă sectorială, ca bază de calcul a drepturilor băneşti cuvenite magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate a fost de 1.140.800 lei pentru perioada mai–octombrie 2000.
Cu toate acestea, pârâţii au folosit ca bază de calcul, în mod nejustificat, valori mai mici, prejudiciindu-l pe reclamant cu diferenţele salariale pretinse prin acţiune.
Prin întâmpinare pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu motivarea că la calculul drepturilor salariale au fost respectate dispoziţiile legale aplicabile fiecărei perioade.
Prin sentinţa civilă nr. 251 din 13 februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acţiunea în sensul că pârâţii au fost obligaţi să plătească diferenţele salariale, cu aplicarea coeficientului de inflaţie, defalcat pe fiecare lună, până la data executării.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că Ministerul Justiţiei a aplicat greşit, ca bază de calcul, o valoare de referinţă sectorială de numai 685.872 lei în loc de 1.140.800 lei, rezultând o serie de diferenţe cu care reclamantul a fost prejudiciat.
Sentinţa instanţei de fond a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 822 din 20 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş care a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţi.
Prin recursul în anulare s-a susţinut în hotărârile sunt greşite întrucât nu s-a ţinut seama de dispoziţiile art. II teza 1 din OUG nr. 83/2000, potrivit cărora prevederile acestui act normativ „se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare".
Pe de altă parte OUG nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000 astfel că pentru perioada anterioară pârâţii, în calitatea lor de ordonatori de credite, nici nu dispuneau de fondurile necesare pentru plata diferenţelor de indemnizaţie.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că recursul în anulare este neîntemeiat. Nu numai că nu există o „încălcare esenţială a legii ce a condus la soluţionarea greşită a cauzei pe fond" ci, dimpotrivă, instanţele au rezolvat corect principalele probleme de drept deduse judecăţii.
Astfel, s-a stabilit că actele normative incidente în cauză, OUG nr. 134/1999 (aprobată prin Legea nr. 714/2001), OUG nr. 83/2000, Legea nr. 76/2000 conferă reclamantului drepturile băneşti pretinse prin acţiune.
Este de asemenea cert că pârâţii au folosit ca bază de calcul, în mod nejustificat, valori mai mici decât cele legale, prejudiciindu-l pe reclamant cu diferenţele salariale pretinse.
În fine, pârâtul Ministerul Justiţiei, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu şi-a îndeplinit obligaţia de diligenţă, consacrată expres prin legile anuale ale bugetului de stat, de a stărui pentru asigurarea fondurilor necesare şi eventuala lor suplimentare, împrejurare care nu poate fi opusă reclamantului.
Aşa fiind, cum hotărârile sunt legale şi temeinice, recursul în anulare va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 3303 alin. (1) combinat cu art. 312 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 822/R din 20 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, şi sentinţei civile nr. 251 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6809/2004. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 6763/2004. Civil → |
|---|
