ICCJ. Decizia nr. 6815/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6815
Dosar nr. 7036/200.
Şedinţa publică din 3 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă introdusă la 23 octombrie 2000, reclamanta D.M.V. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi D.S. Vâlcea, solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul format din teren, construcţie şi o anexă, denumit vila S. situat în localitatea Olăneşti Băi, judeţul Vâlcea.
Motivând în fapt acţiunea, reclamanta a arătat că a dobândit imobilul în proprietate în anul 1949, prin cumpărare pe calea unui înscris sub semnătură privată de la E. şi M.S., iar imediat după cumpărare, autorităţile statului au expulzat-o cu forţa din imobil, în lipsa oricărei reglementări legale care să le fi conferit vreun drept în acest sens, abuzul săvârşit atunci perpetuându-se până în prezent, imobilul aflându-se fără titlu în proprietatea pârâţilor.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţiile Constituţiei României, precum şi dispoziţiile Declaraţiei universale a drepturilor omului.
Pe parcursul judecăţii s-a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Spitalului judeţean Vâlcea şi a Consiliului local al oraşului Băile Olăneşti, cu motivarea că imobilul revendicat are destinaţia de dispensar medical şi aparţine domeniului public.
Prin sentinţa civilă nr. 73 din 24 mai 2001, Tribunalul Vâlcea a admis cererea de introducere în cauză a Spitalului judeţean Vâlcea, a respins cererea acestuia din urmă de introducere în cauză a Consiliului local Băile Olăneşti, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precum şi a lipsei calităţii procesuale pasive a D.S. Vâlcea, iar pe fond a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta D.M.V.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile cerute pentru admiterea acţiunii în revendicare, conform art. 480 şi urm. C. civ. Instanţa a apreciat că reclamanta nu prezintă un titlu valabil pentru dovedirea dreptului său de proprietate şi că înscrisul sub semnătură privată din iulie 1949 nu este opozabil pârâţilor, întrucât potrivit Decretului nr. 151/1950, Decretului nr. 221/1950, Decretului-lege nr. 144/1954, Decretului-lege nr. 115/1938 şi Legii nr. 203/1947, înstrăinările de terenuri, cu sau fără construcţii, se puteau face, sub sancţiunea nulităţii, numai în baza unei autorizaţii valabile, emisă de organul administrativ competent şi doar în formă autentică.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, susţinând greşita aplicare în cauză a unor acte normative ulterioare datei cumpărării imobilului de către reclamantă, a Decretului-lege nr. 115/1938, inaplicabil pe teritoriul judeţului Vâlcea şi a Legii nr. 203/1947, care avea ca obiect reglementarea înstrăinării de terenuri agricole, nicidecum a celor cu altă destinaţie, cum este cel revendicat.
Prin acelaşi apel, reclamanta a contestat statuările tribunalului, potrivit cărora înscrisul sub semnătură privată atestă doar existenţa unui antecontract fără eficienţă în transmiterea efectivă a dreptului de proprietate către reclamantă şi în sensul că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către stat în anul 1950, de la o persoană identificată sub numele de S.G. la poziţia 150 din anexa la Decretul nr. 92/1950.
Prin Decizia civilă nr. 72 din 28 septembrie 2001, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Curtea a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 47 din Legea nr. 10/2001, în sensul cărora dispoziţiile legii speciale menţionate se aplică în speţă, prevalând în faţa dreptului comun. În această situaţie, acţiunea devine inadmisibilă, reclamanta fiind îndrumată să ceară lămurirea situaţiei juridice a imobilului revendicat în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 1125 din 21 martie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat Decizia dată în apel şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Piteşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa supremă a statuat că faţă de data introducerii acţiunii, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi de precizările reclamantei, instanţa de apel nu putea soluţiona cauza decât în raport de temeiul juridic invocat, pentru că altfel ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat în art. 1 C. civ. Cum reclamanta a precizat că nu înţelege să uzeze de prevederile şi procedurile legii noi, instanţa nu poate să determine judecarea litigiului în cadrul juridic prevăzut de legea specială.
Prin Decizia nr. 156/A din 16 octombrie 2003, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că după reluarea judecăţii apelului, în dosar a fost depusă Hotărârea nr. 1362 din 27 decembrie 2001 a Guvernului României, prin care dispensarul medical uman situat la adresa imobilului în litigiu a fost atestat ca aparţinând domeniului public al oraşului Olăneşti, fiind inclus în mod efectiv în acest domeniu la data de 7 martie 2002, hotărârea guvernului nefiind atacată în justiţie în condiţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Instanţa a apreciat că întrucât imobilul revendicat a intrat prin destinaţia sa actuală în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, există o imposibilitate juridică de restituire în natură pe calea dreptului comun, incidente fiind dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Ca atare, instanţa a reţinut că în aceste condiţii este de prisos cercetarea celorlalte susţineri ale reclamantei, supuse judecăţii apelului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut în esenţă următoarele:
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale care reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, prin aceea că, omiţând să cerceteze dacă statul a preluat imobilul cu titlu în anul 1950, a adăugat la lege un nou mod de dobândire a dreptului de proprietate publică şi anume destinaţia bunului;
- Instanţa a încălcat dispoziţiile legale care ocrotesc dreptul de proprietate privată, procedând la naţionalizarea bunului, dând eficienţă unei hotărâri de guvern nelegale în detrimentul dispoziţiilor legale şi constituţionale care garantează dreptul de proprietate;
- Au fost încălcate principiile generale care cârmuiesc acţiunea în revendicare, deoarece reclamanta are un titlu valabil, dobândind imobilul prin cumpărare, spre deosebire de oraşul Băile Olăneşti care pretinde un drept de proprietate publică ca urmare a transferului bunului din domeniul privat al statului, în condiţiile în care Statul Român nu a dobândit valabil imobilul, preluându-l prin mijloace de fapt abuzive.
Se mai susţine că nu era necesară urmarea procedurii prevăzute de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât aceeaşi lege, prin art. 6 alin. (2), consacră admisibilitatea apărării dreptului de proprietate prin mijlocul juridic specific al acţiunii în revendicare.
Ca atare, susţine reclamanta, procedând la compararea titlurilor părţilor, instanţa de drept comun, în cadrul acţiunii în revendicare, este îndreptăţită să stabilească, pe cale de excepţie, validitatea titlurilor părţilor.
- În ceea ce priveşte sentinţa pronunţată de instanţa de fond, reclamanta a formulat următoarele critici:
- Instanţa nu a observat că imobilul nu a trecut în proprietatea statului, acesta fiind inclus în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 ca fiind preluat de la S.G., deşi bunul nu i-a aparţinut acestuia. În momentul emiterii decretului de naţionalizare, imobilul se afla în proprietatea reclamantei şi de altfel şi anterior dobândirii de către recurentă, bunul nu a aparţinut lui S.G.;
- A fost greşit interpretat titlul reclamantei, aceasta devenind proprietară prin efectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat;
- Nu au fost identificate corect actele normative incidente în cauză, privitoare la circulaţia juridică a imobilelor, în condiţiile în care în anul 1949 era aplicabil principiul consensualismului sub aspectul translaţiei proprietăţii, dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, invocat de Tribunalul Vâlcea, nefiind aplicabile în judeţul Vâlcea.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
În primul rând, trebuie observat că înscrisul prezentat de reclamantă, intitulat „Act de vânzare-cumpărare", a fost greşit calificat de instanţa de fond ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, care nu a putut opera transferul proprietăţii.
Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare presupune că atât vânzătorul cât şi cumpărătorul se obligă numai să încheie în viitor contractul, deşi s-au înţeles asupra lucrului şi asupra preţului.
Or, în speţă, din cuprinsul actului încheiat în iulie 1949, se desprinde voinţa neîndoielnică a părţilor în sensul transmiterii imediate a proprietăţii în condiţiile în care: părţile au intitulat actul contract de vânzare-cumpărare; în cuprinsul actului sunt folosiţi termenii de vânzător şi cumpărător; întreaga terminologie se referă la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare: „vindem de veci şi irevocabil în plină şi exclusivă proprietate", „preţul vânzării", „vindem imobilul, liber de orice sarcini", „am cumpărat imobilul".
Tot astfel, efectele actului sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare: preţul s-a achitat integral la momentul semnării contractului, actele de proprietate ale vânzătorilor s-au predat cumpărătoarei în momentul semnării contractului, vânzătorii garantează pentru evicţiune.
Rezultă aşadar că înscrisul prezentat de reclamantă este un contract de vânzare-cumpărare, translativ de proprietate din momentul încheierii lui.
Prin efectul realizării acordului de voinţă, a operat şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. În acest sens, art. 1295 C. civ. prevede că „proprietatea este de drept strămutată de la vânzător la cumpărător" îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat".
Instanţa de fond a mai reţinut că actul prezentat de reclamantă ca titlu de proprietate nu a dobândit eficienţă juridică şi nu este opozabil pârâţilor deoarece, pe de o parte, nu a fost respectată clauza potrivit căreia pentru a se intra în legalitate actul trebuia autentificat, iar pe de altă parte, nici nu a fost transcris în registrul de publicitate imobiliară, pe baza legislaţiei în vigoare la data redactării sau cea adoptată în perioada următoare.
În raport de aceste constatări ale instanţei de fond, trebuie observat că în anul 1949, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era în deplinătatea aplicării, sub aspectul translaţiei proprietăţii, Codul civil care statua principiul consensualismului atât pentru terenuri cât şi pentru construcţii.
Aşadar, referirile la autentificare din finalul înscrisului nu constituie decât simple clauze tip, preluate de părţi din contractul de vânzare-cumpărare prin care vânzătorii dobândiseră imobilul, în condiţiile în care, din cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, rezultă fără echivoc că momentul autentificării avea relevanţă pentru părţi numai pentru transmisiunea obligaţiilor fiscale, nicidecum pentru transmisiunea proprietăţii.
Este de asemenea greşită motivarea instanţei de fond, în sensul că pentru a dobândi proprietatea, reclamanta trebuia să transcrie dreptul de proprietate în cartea funciară, câtă vreme dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 aveau aplicabilitate numai în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei.
În consecinţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, urmează a constata că înscrisul sub semnătură privată prezentat de reclamantă constituie titlu valabil, fiind producător de efecte juridice.
Instanţa de fond a mai reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând ca preluat de la proprietarul S.G. la poziţia nr. 150 din anexa la decret, fără a observa că pârâţii nu au depus nici un act care să ateste calitatea de ultim proprietar înainte de naţionalizare a acestei persoane şi ignorând actele de proprietate ale vânzătorilor S.E. şi S.M. asupra bunului în litigiu, precum şi faptul că, la data naţionalizării imobilul se afla în proprietatea reclamantei.
Cum contractul de vânzare-cumpărare din data de 21 decembrie 1946, autentificat sub nr. 57.567/1946, atestă că anterior transmiterii dreptului către reclamantă, imobilul în litigiu a constituit proprietatea vânzătorilor S.E. şi S.M., urmează a reţine că statul nu poate să-şi justifice calitatea de proprietar, pentru că nu a dobândit imobilul de la proprietar.
Stabilit fiind că reclamanta are titlu valabil de proprietate asupra imobilului, spre deosebire de Statul Român care a preluat imobilul de la o altă persoană decât adevăratul proprietar al bunului de la data preluării, în mod greşit instanţa de apel, a respins apelul, cu motivarea că imobilul revendicat nu poate fi restituit, deoarece prin destinaţia sa actuală a intrat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale.
Pe lângă faptul că trecerea bunului din domeniul privat în cel public al statului s-a făcut în cursul procesului, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 stabilesc că fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil", cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, stabilirea valabilităţii titlului de preluare este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Aceasta înseamnă că nu pot face parte din domeniul public, deopotrivă, bunurile preluate fără nici un titlu valabil potrivit reglementărilor existente la data preluării, precum şi cele preluate în fapt, fără nici un temei juridic.
De altfel, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, consacră admisibilitatea apărării dreptului de proprietate prin mijlocul juridic specific al acţiunii în revendicare, stabilind că „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
În consecinţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta nu trebuia să declanşeze acţiunea în contencios administrativ împotriva HG nr. 1362/2001, câtă vreme poate obţine protecţia dreptului său pe calea acţiunii în revendicare.
Cum în prezenta cauză, faptul preluării fără titlu valabil a imobilului este pe deplin stabilit, pentru considerentele ce preced, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa în tot Decizia curţii de apel şi în parte sentinţa tribunalului, în sensul admiterii acţiunii reclamantei.
Pârâţii vor fi obligaţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 312 mp şi construcţiile aflate pe teren.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Vâlcea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta D.M.V.
Casează în tot Decizia civilă nr. 156/A din 16 octombrie 2003 a Curţii de Apel Piteşti şi în parte sentinţa civilă nr. 73 din 24 mai 2001 a Tribunalului Vâlcea.
Admite acţiunea formulată de reclamanta D.M.V. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, D.S.P. Vâlcea, Spitalul judeţean Vâlcea.
Obligă pârâţii să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 312 mp şi construcţiile aflate pe teren, vila S., imobil situat în oraşul Olăneşti Băi, judeţul Vâlcea.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6824/2004. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6803/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
