ICCJ. Decizia nr. 6899/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6899
Dosar nr. 21535/2004
Şedinţa publică din 19 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 4 martie 2004 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 396/2004, E.C. a contestat dispoziţia nr. 161 din 26 ianuarie 2004 emisă de primarul municipiului Constanţa, solicitând anularea acesteia şi obligarea părţilor la suma reprezentând despăgubiri prin echivalent. Tribunalul, prin Decizia civilă nr. 892 de la 15 iulie 2004 a respins, ca nefondată, acţiunea faţă de primarul municipiului Constanţa şi ca formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă faţă de Municipiul Constanţa şi Consiliul local Constanţa.
A reţinut instanţa că la data formulării notificărilor reclamanta cunoştea situaţia faptică a terenului, edificarea unor construcţii, motiv pentru care nu erau aplicabile dispoziţiile referitoare la restituirea în natură, ci acelea reglementate prin capitolul V din lege.
Se mai arată că dispoziţia a avut în vedere aspecte care ţin de dovedirea dreptului de proprietate prin aprecierea că titularul obligaţiei de a construi într-un termen de patru ani, ulterior de 6 ani, nu se poate prevala de atributele dreptului real pierdut prin neîndeplinirea acestor obligaţii şi faţă de care a operat pactul comisoriu.
Curtea de Apel Constanţa, investită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia civilă nr. 1100/C din 27 octombrie 2004 pronunţată în dosarul nr. 1954/C/2004, a respins, ca nefondată calea de atac pentru considerentele ce urmează.
Terenul, situat în staţiunea Mamaia, lotul 3, careul 18, în suprafaţă de 504,91 mp, a fost dobândit de autorul contestatoarei J.F., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanţa.
Potrivit contractului, cumpărătorul avea obligaţia de a construi o casă de locuit în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani.
În contract s-a prevăzut o clauză ce consacră rezoluţiunea convenţiei, un pact comisoriu, în sensul că prin modificarea construcţiei, contractul se desfiinţează de drept de îndată ce a expirat termenul de executare, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă.
Constată instanţa că de la 13 noiembrie 1941 dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a revenit în patrimoniul Primăriei Constanţa, de drept, fără să fie necesară intervenţia instanţei sau a autorităţii administrative.
Se mai arată că terenul nu a reintrat în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale în baza deciziei administrative nr. 22043/1958 şi că nu aceasta a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare.
Se concluzionează că terenul nu a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, ci ca efect al deplinului drept al contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, iar Decizia nr. 161 din 28 ianuarie 2004 a primarului Municipiului Constanţa este legală şi temeinică.
Prin recursul declarat de apelanta-contestatoare este criticată Decizia pronunţată în apel pentru motivele ce se vor arăta.
1. În temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea este contradictorie pentru că pe de o parte se arată că nu erau aplicabile dispoziţiile legale relative la notificarea privind restituirea în natură, ci acelea strict reglementate prin capitolul V, iar pe de altă parte se recunoaşte că primarul nu avea competenţa în soluţionarea notificării, ci prefectura.
2. Hotărârea este nelegală, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art.20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de către prima instanţă şi că instanţa, motivând lipsa de competenţă a primarului în soluţionarea acestui tip de notificare, nu a pus în discuţia părţilor această problemă.
Totodată, instanţa de apel păşeşte la analiza de fond, înlăturând practic motivarea primei instanţe, creând astfel apelantei o situaţie mai grea în propria cale de atac, câtă vreme prima instanţă a respins acţiunea, practic, pentru lipsa competenţei primarului în soluţionarea unor atari notificări.
3. Instanţa de apel concluzionează că cererea formulată nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece contractul a fost desfiinţat conform pactului comisoriu de gradul IV, încă din 13 noiembrie 1941.
Arată recurenta că revenirea bunului în patrimoniul Primăriei nu s-a produs, pentru că nu s-a încheiat procesul-verbal convenit prin contract şi că terenul a trecut în proprietatea statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958.
Invocă recurenta că neexecutarea contractului nu a fost culpabilă datorită unei cauze de forţă majoră, care a suspendat orice curs al termenului de 6 ani, izbucnirea celui de-al doilea război mondial.
Un alt motiv al neexecutării contractului se referă la faptul că recurenta, ca şi părinţii săi, este de origine evreiască şi că datorită naţionalităţii lor, autorii lor nu au putut să construiască faţă de persecuţiile din perioada 1937-1938.
De asemenea, prin Legea nr. 254 din 27 martie 1941 s-a dispus oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi imobiliare urbane sau anumite drepturi reale asupra acestor imobile.
Recursul este fondat în limitele şi pentru argumentele ce succed.
1. Textul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs, nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este de loc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii.
Criticile formulate sub acest aspect privesc însă hotărârea primei instanţe şi nu hotărârea pronunţată în calea devolutivă de atac a apelului, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 299 C. proc. civ., căci în calea extraordinară de atac a recursului este examinată doar hotărârea instanţei ierarhic inferioare instanţei de recurs.
2. Potrivit dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. apelantului nu i se poate crea „în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată".
Dispoziţia de procedură menţionată a fost încălcată de instanţa de apel câtă vreme aceasta a statuat că autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate dobândit prin actul de vânzare-cumpărare ca efect al desfiinţării de drept a contractului şi că terenul nu a intrat abuziv în proprietatea statului pentru a fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Soluţia pronunţată pe fondul pricinii creează reclamantei o situaţie mai grea faţă de hotărârea primei instanţe care a respins acţiunea, nu pe considerente de fond, ci pe considerente de procedură în sensul că notificarea trebuia adresată prefecturii, întrucât dispoziţiile referitoare la restituirea în natură erau inoperante.
3. Terenul situat în Mamaia, lotul 3, careul 18, în suprafaţă de 504,91 mp a fost dobândit de autorul contestatoarei, J.F., în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria municipiului Constanţa.
Potrivit clauzelor contractului, cumpărătorul avea obligaţia de a construi o casă de locuit în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani.
În acelaşi contract s-a prevăzut clauza potrivit cu care nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, neexecutare ce urma a fi constatată de către Administraţia comunală prin delegaţii ei, prin încheierea unui proces-verbal de către o „comisiune din care neapărat va face parte şi un proprietar din oraş".
Fiind astfel clarificate obligaţiile contractuale, în interpretarea contractului trebuie să se ţină seama de voinţa reală a părţilor, conform art. 977 C. civ.
Astfel proprietarul avea obligaţia de a construi, iar vânzătorul avea obligaţia de a constata neexecutarea printr-un proces-verbal al unei comisii, compusă din delegaţi ai administraţiei şi un proprietar din oraş.
În ceea ce priveşte obligaţia principală, aceea de a construi, se reţin cele ce urmează.
Codul civil distinge între neexecutarea culpabilă şi neexecutarea fortuită.
Astfel, conform art. 1082-1083 C. civ., neexecutarea generează răspundere numai dacă nu se datorează unei cauze străine, adică forţei majore sau cazului fortuit.
În speţă, autorul contestatoarei, ca şi aceasta de altfel, era de origine evreiască.
În perioada istorică a derulării contractului de vânzare-cumpărare, au fost edictate o serie de legi antievreieşti: în perioada guvernării Goga-Cuza, la 30 decembrie 1937, sunt retrase permisele de liberă circulaţie pe căile ferate pentru ziariştii evrei; la 22 ianuarie 1938 se emite Decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei acordate evreilor; guvernul Miron Cristea, în februarie 1938, introduce starea de asediu şi cenzura pe întreg teritoriul ţării; prin Legea nr. 254 de la 27 martie 1941 se dispune oprirea evreilor de a dobândi proprietăţi imobiliare sau anumite drepturi reale asupra acestora imobile, iar la 1 septembrie 1939 a început cel de-al doilea război mondial.
Momentul istoric premergător celui de-al doilea război mondial a determinat nerespectarea clauzei de construire, fiind, evident, în prezenţa unei cauze de forţă majoră, astfel încât la 30 septembrie 1941 nu se putea împlini termenul de 6 ani stipulat pentru ridicarea imobilului.
Existenţa pactului comisoriu în contractul de vânzare-cumpărare nu exclude rolul instanţei de judecată ţinând seama de principiul liberului acces la justiţie, în a verifica îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor pentru desfiinţarea contractului.
Instanţa de apel trebuia să observe, pe de o parte existenţa forţei majore, iar pe de altă parte să constate că imobilul nu a revenit de plin drept în proprietatea primăriei, câtă vreme nu s-a emis Decizia administrativă convenită de părţi.
Faţă de conţinutul clauzelor contractuale şi în baza probelor administrate, a rezultat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza deciziei administrative nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Comitetului executiv al Sfatului popular al oraşului Constanţa, decizie ce nu menţionează în componenţa comisiei de preluare şi un proprietar din oraş, astfel cum părţile au convenit.
Cum imobilul a fost preluat în anul 1958, Legea de reparaţie nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă în cauză.
Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ., recursul declarat va fi admis, iar Decizia pronunţată în apel va fi modificată.
Drept consecinţă, va fi admis apelul contestatoarei, iar sentinţa va fi schimbată în parte în sensul admiterii contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei nr. 161 din 26 ianuarie 2004, emisă de primarul municipiului Constanţa, ce urmează a fi anulată.
Va fi obligat pârâtul la măsuri reparatorii prin echivalent către contestatoare faţă de împrejurarea că terenul nu poate fi restituit în natură.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta E.C. împotriva deciziei nr. 1100/C din 27 octombrie 2004 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Modifică Decizia şi, în consecinţă, admite apelul.
Schimbă în parte sentinţa atacată în sensul că admite contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 161 din 28 ianuarie 2004 emisă de primarul municipiului Constanţa, pe care o anulează.
Obligă pârâtul la măsuri reparatorii prin echivalent, către contestatoare, pentru terenul situat în staţiunea Mamaia, lotul 3, careul 18, judeţ Constanţa, în suprafaţă de 504,91 mp.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6822/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6802/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
