ICCJ. Decizia nr. 6927/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6927
Dosar nr. 9125/200.
Şedinţa publică din 9 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la 16 iulie 1998, reclamanta K.E.(fostă I.E.) prin mandatarul S.R., a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că este proprietara apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, compus din 2 camere şi dependinţe şi cota parte indiviză din terenul aferent în suprafaţă de 200 mp. Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtelor să îi lase imobilul în deplină proprietate şi netulburată posesie.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a dobândit apartamentul în litigiu împreună cu soţul său I.I., decedat la 19 aprilie 1988 şi că acest apartament a trecut în proprietatea statului fără plată, în baza deciziei nr. 119 din 28 ianuarie 1976 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Prin sentinţa civilă nr. 11114 din 8 iulie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că apartamentul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974, astfel încât statul deţine un titlu valabil.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, iar prin Decizia nr. 1039/A din 28 martie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV– a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 şi a admis apelul, reţinând cauza spre competentă soluţionare.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin sentinţa nr. 1264 din 21 decembrie 2000 a respins acţiunea, cu motivarea că imobilul în litigiu, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974, este proprietatea lui I.I., fostul soţ al reclamantei, decedat la 19 aprilie 1988, în Germania.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin Decizia nr. 226 din 24 aprilie 2001, a admis apelul declarat de reclamantă şi, desfiinţând sentinţa, a trimis cauza la prima instanţă, pentru rejudecare. S-a reţinut că imobilul în litigiu este bun comun al foştilor soţi I., aşa încât reclamanta, succesoral şi prin efectul comunităţii de bunuri, are calitatea de proprietar şi, în consecinţă, legitimare procesuală activă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, susţinând că nu are legitimare procesuală pasivă şi că imobilul în litigiu fiind bun propriu al defunctului I.I., nu poate fi revendicat de reclamantă.
Prin Decizia nr. 3424 din 11 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins recursul ca nefondat.
Rejudecând în fond cauza ca urmare a desfiinţării sentinţei cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, prin sentinţa nr. 107 din 7 februarie 2003 a admis acţiunea reclamantei, aşa cum a fost formulată.
Tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului bun comun dobândit împreună cu soţul său decedat, statul având drept temei al dreptului său o decizie administrativă, necomunicată niciodată proprietarilor de drept.
S-a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 care fac trimitere la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 în sensul că, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut fără plată, în baza dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974 ce nu respecta Constituţia României în vigoare la acea dată şi numai pe numele lui I.I.
Împotriva deciziei a formulat apel Municipiul Bucureşti prin Primarul General, susţinând că Decretul nr. 223/1974 şi-a produs efectele până la abrogarea sa expresă prin Decretul-lege nr. 9/1989, astfel încât statul are un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, constituit conform art. 645 C. civ.
S-a susţinut totodată că necomunicarea deciziei nr. 119/1976 nu poate fi invocată de reclamantă, întrucât aceasta nu şi-a indicat un alt domiciliu.
Prin Decizia nr. 396 din 25 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că Decizia nr. 119 din 28 ianuarie 1976, în temeiul căreia imobilul revendicat de reclamantă a trecut în proprietatea statului, nu poate constitui titlu valabil, analizând validitatea titlului statului prin raportare la Constituţia în vigoare la data aplicării măsurii în cauză.
Totodată, instanţa a apreciat că Decizia în discuţie nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea apartamentului în proprietatea statului, deoarece nu a fost comunicată reclamantei, încălcându-se astfel dreptul celui deposedat de a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a o contesta.
Instanţa a reţinut caracterul abuziv al preluării şi prin aceea că s-a făcut exclusiv pe numele fostului soţ al reclamantei, I.I., deşi bunul era dobândit în codevălmăşie în timpul căsătoriei.
În consecinţă, instanţa a reţinut că reclamanta nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, susţinând că Decretul nr. 223/1974 şi-a produs efectele până la abrogarea sa prin Decretul-lege nr. 9/1989 şi, drept urmare, imobilul a fost preluat cu titlu, Decretul nr. 223/1974 reprezentând temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.
În acest sens, pârâtul arată că dispoziţia imperativă cuprinsă în art. 2 din Decretul nr. 223/1974 statua că imobilele trec în proprietatea statului.
Recursul va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, deşi dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 223/1974, invocate de pârât, prevedeau că în cazul părăsirii frauduloase ori a refuzului înapoierii în ţară, imobilele persoanelor fizice treceau în proprietatea statului, art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ stabilea că Decizia de preluare sau de trecere a imobilelor în proprietatea statului este supusă controlului judecătoresc.
Or, Legea nr. 1/1967 impunea, ca procedură prealabilă judecării acţiunii în anularea actului administrativ, ca cel vătămat să formuleze o reclamaţie în termen de 30 de zile de la comunicarea acestui act.
În speţă, autorităţile de la acea dată nu au comunicat Decizia reclamantei, astfel încât aceasta nu a fost pusă în poziţia de a-şi exercita accesul la justiţie, în condiţiile legii care îi permitea să supună actul administrativ cenzurii instanţelor judecătoreşti competente.
Cum preluarea imobilului s-a făcut fără plată, în baza unei decizii care nu a fost comunicată reclamantei, aceasta nu poate produce efecte juridice şi nu constituie titlu valabil pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, aspect corect reţinut de instanţă.
Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei civile nr. 396 din 25 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6832/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 6825/2004. Civil → |
|---|
