ICCJ. Decizia nr. 6941/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6941
Dosar nr.2693/46/2004
Şedinţa publică din 23 octombrie 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 5 septembrie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea reclamanta G.A.I.E. a solicitat în contradictoriu cu Consiliul local al Judeţului Vâlcea restituirea imobilului expropriat în mod abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 83/1949.
În motivarea acţiunii reclamanta, a arătat că cererea priveşte numai imobilul ce a aparţinut mamei ei adoptive pictoriţa OG împreună cu soţul acesteia ing. N.G. şi anume o casă cu 5 camere (C.G.) şi anexele aferente împreună cu teren, curte, teren agricol şi pădure, imobil deţinut în prezent de Muzeul judeţului Vâlcea.
S-a arătat că Muzeul de artă Vâlcea a fost notificat, conform procedurii Legii nr. 10/2001 şi a răspuns prin dispoziţia nr. 107 din 14 august 2001 în sensul că a respins cererea de restituire în natură a imobilului C.G. cu anexele şi teren aferent situat în comuna Măldăreşti, judeţ Vâlcea, propunând însă, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 438.222.382 lei.
La 24 septembrie 2001 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că aceasta reprezintă o contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 107 din 14 august 2001 a Consiliului judeţean Vâlcea. Reclamanta a solicitat anularea dispoziţiei pentru încălcarea art. 24 alin. (2) din Legea 10/2001, nefiind invitată să ia parte la dezbateri. S-a mai arătat că în cauză greşit i-a fost respinsă restituirea în natură deoarece, imobilul fiind preluat fără titlu valabil, nu sun aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001, alin. (4) al acestui articol exceptând de la regula înscrisă în el, imobilele preluate fără titlu valabil. S-a mai precizat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 16 alin. (2) care impun existenţa unei hotărâri de guvern care să aprobe propunerea de neretrocedare în natură a unui imobil.
În sfârşit s-a mai arătat că valoarea imobilului, care este o clădire de o deosebită valoare artistică, a fost mult subestimat, valoarea reală ridicându-se la 10 miliarde lei.
Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 475 din 12 septembrie 2002 a admis în parte acţiunea cum a fost precizată. S-a respins cererea de restituirea în natură a imobilului şi s-a constatat valoarea acestuia, la data pronunţării sentinţei, în sumă de 8.274.000.000 lei.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii procesuale active. G.O., după decesul soţului său, G.N., a înfiat-o pe reclamantă care este singura moştenitoare a mamei sale adoptive, decedată în 1978.
S-a reţinut că reclamanta a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului, din probele administrate rezultând că N.G. a avut în proprietate o moşie în comuna Măldăreşti din care făcea parte şi imobilul revendicat de reclamantă.
Instanţa a reţinut că imobilul nu a fost expropriat în temeiul Decretului 83/1949, acest Decret a completat dispoziţiile Legii 187/1945 prin care s-a înfăptuit reforma agrară iar la data la care a avut loc exproprierea erau aplicabile prevederile Legii 187/1945, din actele existente la filele 118-124 din dosar rezultând că N.G. a fost expropriat de imobilul deţinut în comuna Măldăreşti, în baza acestei legi
S-a considerat că imobilul este preluat cu titlu valabil în sensul art. 2 lit. h) din Legea 10/2001 deoarece, în urma demersurilor proprietarului de la acel moment care a invocat că textele legale nu au fost corect aplicate, s-a ajuns la concluzia că a operat o expropriere legală.
Instanţa a avut în vedre dispoziţiile art. 16 din aceeaşi lege potrivit cărora bunurile care fac parte din patrimoniul cultural şi constituie „muzeu" nu se restituie în natură, foştii proprietari fiind îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent.
Instanţa a constat că prin Hotărârea nr. 1362/2001 emisă în temeiul Legii 213/1998 imobilele în discuţie sunt cuprinse în domeniul public al Consiliului judeţean Vâlcea sub numele „ teren complex Muzeul Măldăreşti" şi, respectiv, C.G.
Sub acest aspect s-a apreciat legală dispoziţia de respingere a revendicării în natură a imobilului, fiind corectă aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea 10/2001. Pentru aplicarea art. 23 din aceeaşi lege s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că reclamanta nu ar fi fost invitată la dezbateri şi în raport de aplicarea în speţă a art. 16 alin. (1) reclamanta nu a fost prejudiciată prin neparticiparea la dezbaterile din faţa Comisiei.
S-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la contravaloarea imobilului, stabilită în urma efectuării unei expertize, la 8.274.000.000 lei.
Curtea de apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 18/A din 18 februarie 2003 a admis apelul reclamantei împotriva acestei sentinţe şi a schimbat în parte sentinţa Tribunalului Vâlcea în sensul că a constatat că valoarea imobilului (compus din construcţii, anexă şi teren) se ridică la suma de 9.004.871.000 lei.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 9.500.000 lei în apel şi fond. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a fost respins ca nefondat apelul pârâtului Consiliul judeţean Vâlcea.
S-a confirmat aprecierea instanţei de fond în sensul că bunul nu poate fi restituit în natură, făcând parte din patrimoniul cultural naţional şi figurând pe lista monumentelor istorice, el fiind administrat de Muzeul judeţean Vâlcea.
S-a mai constatat că imobilul a fost expropriat cu titlu valabil, el fiind preluat în baza Legii 187/1945 prin avizul-decizie nr. 116/1946.
S-a refăcut raportul de expertiză şi s-a luat în considerare coeficienţii de diagnostic aferenţi monumentelor istorice precum şi standardul european de evaluare privind proprietatea imobiliară de patrimoniu. S-au luat în calcul şi componentele artistice (frescă), s-au aplicat corecţiile pentru finisaje şi s-a făcut evaluarea împrejmuirii din zidărie şi s-au actualizat preţurile.
Apelul pârâtului referitor la contravaloarea imobilelor a fost respins ca nefondat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 3020 din 23 aprilie 2004 a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul judeţean Vâlcea împotriva deciziei nr. 18A/2003 pe care a casat-o, cauza fiind trimisă spre judecare Curţii de apel.
Instanţa de recurs a motivat Decizia pe împrejurarea că nu s-a ţinut cont, la stabilirea cuantumului despăgubirilor de prevederile legale în această materie, şi anume de teza I alin. (1) din Titlul II al OUG 184 din 12 decembrie 2002, potrivit cărora e necesar să se utilizeze, la actualizarea despăgubirilor, un coeficient de actualizare aferent fiecăruia, prin raportarea cursului leu/dolar SUA din anul preluării, la cursul lei/dolar SUA din anul emiterii deciziei de soluţionare a notificării.
Curtea de apel Piteşti, rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 406/A din 4 iulie 2005 a admis apelul reclamantei, împotriva sentinţei civile nr. 475 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a constatat valoarea imobilelor în sumă de 9.004.871.000 lei, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A fost respins ca nefondat apelul Consiliului judeţean Vâlcea. A fost obligat pârâtul la 9.500.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
În motivarea acestei decizii Curtea de apel care a refăcut probele, expertiză, a constatat că reclamanta nedepunând la dosar acte din care să reiasă valoarea imobilelor în anul 1949 nu a putut omologa expertiza contabilă astfel încât a reţinut expertiza Ş.A. care nu a fost contestată de reclamantă.
Pe de altă parte s-a constatat că prin refacerea expertizei dispusă în calea de atac formulată de apelantul pârât, s-a stabilit valoare mai mare decât cea iniţială, ceea ce ar crea apelantului o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Ca urmare s-a menţinut valoarea stabilită iniţial.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta .
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 3635 din 6 aprilie 2006 a admis acest recurs şi a casat Decizia atacată, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte.
În motivarea deciziei de casare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 aceste chestiuni fiind pe deplin probate şi acceptate de pârât.
Instanţa a mai reţinut că cererea privind restituirea în natură a imobilului a fost pe deplin lămurită prin rămânerea definitivă, sub acest aspect a deciziei 18/A2003 a Curţii de apel, neatacată de reclamantă.
Curtea de apel Piteşti, rejudecând cauza prin Decizia nr. 287/A din 15 decembrie 2006 a admis apelul reclamantei şi a respins apelul Consiliului judeţean Vâlcea. A fost schimbată în parte soluţia în sensul că s-a stabilit valoarea ofertei de despăgubiri la suma de 1.379.800 lei la data de 9 februarie 2005, data expertizei.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că instanţa de trimitere a stabilit ca măsuri obligatorii respectarea dispoziţiilor cuprinse în OUG 184 din 12 decembrie 2002 pentru completarea Legii 10/2001 referitoare la utilizarea unui coeficient de actualizare aferent fiecăruia prin raportare la cursul dolar SUA-leu.
S-a reţinut că un alt criteriu de evaluare îl constituie şi valoarea de piaţă dar şi standardele internaţionale.
S-a constatat că valoarea reţinută de expertul C.I. (53 milioane lei) este stabilită în mod arbitrar în lipsa valorii imobilului la momentul preluării de către stat.
În lipsa acestui criteriu, s-a constatat că valoarea stabilită de expertul A.Ş. este conformă cu celelalte criterii prevăzute de OUG 184/2002.
Împotriva acestei decizii au declarat în termen legal recurs, reclamanta şi pârâtul, pentru motive diferite de fapt.
Ambii recurenţi au invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamanta a invocat că soluţia instanţei de apel este nelegală şi netemeinică deoarece nu s-a pronunţat asupra cererii privind restituirea terenului în natură. Reclamanta a criticat motivarea instanţei referitor la Decizia nr. 18 din 18 februarie 2003 a Curţii de apel Piteşti în sensul că are autoritate de lucru judecat cu privire la restituirea în natură ceea ce a determinat instanţa să nu se mai pronunţe cu privire la această cerere.
S-a arătat, sub acest aspect că în dreptul de revendicare deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au valoare de precedent, instanţa legal învestită fiind ţinută să se pronunţe asupra tuturor cererilor.
În cauză nu a existat tripla identitate în sensul că obiectul cauzei soluţionată prin Decizia atacată şi obiectul cauzei soluţionată de Curtea de apel Piteşti nu există identitate.
S-a mai invocat că Decizia nr. 3635 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 6 aprilie 2006 a intervenit la un an după intrarea în vigoare a Legii nr. 247//2005 care a adus modificări substanţiale Legii 10/2001 în speţă art. 16 care permite în prezent restituirea în natură a imobilului de categoria celui prevăzut în anexa 2 a Legii.
S-a solicitat a se lua act de modificările intervenite şi a se soluţiona cauza în conformitate cu acestea având în vedere că.
- potrivit legii în vigoare nu putea ataca acea decizie;
- a intervenit modificarea legislativă, care prevede o altă soluţie în materia revendicării acestei categorii de bunuri
- şi nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat.
Recurenta reclamantă a mai invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. motivat de faptul că deşi s-a reţinut eronat că expertul A.Ş. a stabilit valoarea de piaţă a imobilului la suma de 13.798.000.000 lei când în realitate, în raportul de expertiză este menţionată suma de 14.530.000.000 lei.
Recurenta reclamantă a solicitat în principal modificarea în tot a deciziei atacate şi în consecinţă a sentinţei de fond privind restituirea în natură a imobilului şi în subsidiar obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru imobil din întreaga sa componenţă în sumă de 14.530.000.000 lei.
Consiliul local a invocat în recursul său în acelaşi temei de drept, împrejurarea că potrivit Legii 247/2005 care a intervenit pe parcursul judecăţii, recte art. 16 din Titlul VII al acestei legi, propunerile de acordare de despăgubire se vor înainta Secretariatului Comisiei Centrale care procedează la analizarea dosarelor în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi acest organism se va ocupa de stabilirea valorii. Ca urmare, instanţa învestită cu contestaţie poate să se pronunţe numai cu privire la propunerea de despăgubiri fără a stabili suma cuvenită.
Cât priveşte cererea de restituire în natură a imobilului recurentul pârât a arătat că această problemă a rămas definitivă iar contestatoarea a acceptat-o pentru că nu a atacat-o cu recurs, lucru reţinut şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3635 din 6 aprilie 2006.
Analizând probele administrate în cauză precum şi soluţia atacată prin prisma motivelor expuse se constată că recursul reclamantei este întemeiat şi se va admite iar cel declarat de pârât nefiind întemeiat se va respinge pentru considerentele ce urmează:
Reclamanta a contestat o dispoziţie emisă de pârâtă în rezolvarea notificării formulate de aceasta din 2001.
Dispoziţia atacată a respins cererea de restituire în natură a imobilului motivat de împrejurarea că la 14 august 2001 când s-a pronunţat instanţa legea nu prevedea ca soluţie restituirea în natură a imobilului considerat ca făcând parte din patrimoniul cultural. Ca urmare s-au propus despăgubiri într-un anumit cuantum.
Această rezolvare a fost contestată de reclamantă şi s-a format astfel dosarul cauzei în care în principal reclamanta a criticat respingerea cererii de restituire în natură arătând că nu există o hotărâre de Guvern care să aprobe propunerea de nerestituire în natură a unui imobil pentru că face parte din patrimoniul cultural aşa cum impunea textul de Lege în art. 16 alin. (2).
Tribunalul a admis în parte acţiunea constatând că reclamanta este îndreptăţită numai la despăgubiri băneşti de 8 milioane lei (în loc de 4 milioane lei cât se propune prin dispoziţia de rezolvare a notificării).
Împotriva acestei soluţii au declarat apel ambele părţi inclusiv deci reclamanta care nu a fost mulţumită de soluţia de respingere a cererii de restituire în natură.
Curtea de apel Piteşti prin Decizia nr. 18/2003 a admis apelul reclamantei şi a respins apelul pârâtului modificând soluţia cât priveşte stabilirea valorii reţinând o sumă mai mare.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei 475/2002.
Această decizie a fost casată în întregime, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3020 din 23 aprilie 2004, cauza trimiţându-se la Curtea de apel pentru rejudecarea apelului pârâtului. Din Decizia 18/2003 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a păstrat nimic.
Soluţia dată în rejudecarea apelului (Decizia 406/2005) Curtea de Apel Bucureşti care a repetat practic dispoziţiile deciziei 18/2003 (desfiinţată) a fost atacată de reclamantă care a criticat în principal respingerea cererii de restituire în natură a imobilului.
Ca urmare, nu se poate reţine că soluţia stabilită prin Decizia 18/2003 care a menţinut sentinţa de fond sub aspectul respingerii cererilor de restituire în natură a imobilului a rămas definitivă şi irevocabilă prin Decizia 3635/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a doua oară a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, pentru că:
1. Decizia 18/2003 nu mai există ea fiind casată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 320/2004.
2.nici Decizia 406/2005 a Curţii de Apel nu mai există, ea fiind casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3635/2005.
Ca urmare, Curtea de apel Piteşti a fost reînvestită cu judecarea apelului formulat de reclamantă urmând să rejudece şi apelul deja existent din ciclul anterior formulat de pârât.
Cum prin apelul său reclamanta a criticat nesoluţionarea cererii privind restituirea în natură, instanţa de apel ignorând această cerere şi neobservând că în judecarea contestaţiei la Legea 10/2001 cu care instanţele au fost învestite, pe parcursul judecăţii s-au schimbat în mod esenţial regulile aplicate revendicării imobilului, prin soluţia pronunţată a soluţionat nelegal cauza cu care a fost învestită.
Dispoziţiile în vigoare după modificările aduse Legii 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 permit în prezent restituirea în natură şi a imobilelor declarate monumente istorice, cum este cazul în cauza de faţă.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (1), în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa 2 lit. a) necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate, ori socio-culturale (cum este şi cazul imobilului revendicat care este obiect de muzeu) foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora (reclamanta fiind moştenitoarea fostului proprietar) li se restituie imobilul în proprietate.
Legea instituie o obligaţie din partea celui îndreptăţit la restituirea în natură şi anume, de a menţine destinaţia imobilului pe o perioadă variabilă, arătată de lege în funcţie de destinaţiile imobilului. Este aşadar vorba despre o obligaţie legală instituită în sarcina noului proprietar.
Constatând că în cauză situaţia de fapt este pe deplin stabilită în temeiul art. 314 C. proc. civ. urmează a se admite recursul reclamantei împotriva deciziei 287/2006 a Curţii de apel care se va modifica în parte în sensul că se va schimba în tot sentinţa nr. 475 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea şi în consecinţă se va anula Dispoziţia nr. 107 din 14 august 2001 a Consiliului judeţean Vâlcea.
Ca efect se dispune restituirea în natură a imobilului revendicat, C.(G.) cu anexe (construcţii şi teren aferent), identificat potrivit raportului de expertiză.
Având în vedere motivele pentru care s-a admis recursul reclamantei se constată că recursul declarat de pârât sub aspectul invocat împotriva restituirii în natură şi cât priveşte corecta aplicare a Legii 247/2005, este nefondat urmând a se respinge ca atare.
Se vor păstra dispoziţiile din Decizia nr. 287/A din 15 decembrie 2006, cât priveşte respingerea apelului pârâtului şi obligarea acestuia la cheltuieli de judecată.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. se constată fondată cererea recurentei reclamante de obligare a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală.
Astfel va fi obligat recurentul pârât la 800 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul reclamantei G.A.I. împotriva deciziei nr. 287/A din 15 decembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că schimbă în tot sentinţa civilă nr. 475 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea şi admite cererea de restituire în natură a C.(G.), cu anexe (construcţii şi terenul aferent), ca efect al anulării dispoziţiei nr. 107 din 14 august 2001.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei nr. 287/A din 15 decembrie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul judeţean Vâlcea împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe pârâtul Consiliul judeţean Vâlcea la 800 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 7462/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6078/2004. Civil. Revendicare Legea 10/2001.... → |
---|