ICCJ. Decizia nr. 6990/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002, Primarul Municipiului Timișoara a dispus în temeiul art. 2 lit. g) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură către S.E. și S.T. a cotei de 1 părți din imobilul situat în Timișoara înscris în C.F. 27907 Timișoara. Proprietarii au rambursat suma de 90.539.287 lei reprezentând despăgubirile, la valoarea actualizată, primite la data trecerii construcțiilor în proprietatea Statului Român.
V.M. a atacat în instanță, în temeiul Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 29/1990 dispoziția nr. 829 din 29 iulie 2002, în contradictor cu Primarul Municipiului Timișoara, motivat de faptul că în calitatea sa de locatară este interesată să-și apere drepturile locative rezultate din contractul de închiriere încheiat cu Consiliul Local Timișoara și aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziția a fost emisă cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece foștii proprietari nu au făcut dovada că nu au primit despăgubiri de la statul German pentru imobilul din Timișoara, care le-a fost restituit prin dispoziția atacată.
S.E. și S.T. au formulat o cerere de intervenție în interesul Primarului Municipiului Timișoara, invocând pe cale de excepție lipsa calității procesuale active a reclamantei V.M. de a contesta în instanță, în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 dispoziția organului administrativ.
Tot pe cale de excepție intervenienții au invocat faptul că petiționara s-a adresat instanței fără a fi îndeplinit în prealabil procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 29/1990, temei de drept pe care aceasta și-a fundat acțiunea.
Prin sentința civilă nr. 1194/PY din 10 decembrie 2002, Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de V.M. împotriva Primarului Municipiului Timișoara și a anulat dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 privind restituirea în natură a cotei de 1 din imobilul situat în Timișoara. Prin aceeași sentință instanța a respins cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de S.E. și S.T.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că intervenienții S.E. și S.T. nu au probat îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001 potrivit căreia "Nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în anexe.
Prin prisma textului legal de referință, dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara este nelegală, de vreme ce intervenienții nu au depus un act eficient din partea statului German din care să rezulte explicit că aceștia nu au primit despăgubiri pentru imobilul din Timișoara. Declarația pe propria răspundere a pârâților S.E. și S.T. dată în acest sens nu are relevanță sub aspectul incidenței art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de intervenineți reținând că V.M. în calitate de titulară a contractului de închiriere al imobilului cu privire la care s-a pronunțat Primarul Municipiului Timișoara, prin dispoziția atacată, este direct interesată, acest interes rezultând chiar și din faptul că potrivit art. 6 din dispoziția nr. 829/2002, aceasta a fost comunicată și reclamantei V.M., în calitate de titulară a contractului de închiriere.
Instanța a respins și cea de a doua excepție legată de neîndeplinirea procedurii administrative prealabile prevăzută de Legea nr. 29/1990, întrucât acțiunea reclamantei se încadrează în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dovada în acest sens fiind și faptul scoaterii dosarului de pe rolul secției comerciale și de contencios administrativ a instanței și trimiterea acestuia la secția civilă.
Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 43 din 25 martie 2003 a admis apelurile declarate de Primarul Municipiului Timișoara și intervenienții S.E. și S.T., împotriva sentinței nr. 1194 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Timiș, pe care a schimbat-o în sensul respingerii acțiunii formulată de V.M., având ca obiect anularea dispoziției nr. 829 din 19 iulie 2002.
Prin aceeași decizie reclamanta a fost obligată să plătească intervenienților apelanți suma de 4.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a concluzionat că prin Legea nr. 10/2001 s-au instituit măsuri reparatorii pentru foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și numai aceștia pot beneficia de reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Reclamanta V.M., în calitate de titulară a contractului de închiriere privind imobilul litigios, nu are nici calitatea și nici interesul de a formula o astfel de cerere, câtă vreme foștii proprietari, beneficiari ai dispozițiilor Legii nr. 10/2001 sunt ținuți conform O.G. nr. 40/1999 să respecte drepturile locative ale chiriașilor, în speță de reclamanta.
Și pe fondul ei soluția a fost considerată criticabilă.
Temeiul de drept care a determinat prima instanță să admită acțiunea reclamantei și să anuleze dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, l-a constituit dispozițiile cuprinse în art. 5 din Legea nr. 10/2001, text care prevede că nu sunt îndreptățite la restituire sau alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa care face parte integrantă din lege. în anexa Legii nr. 10/2001 nu figurează și statul German, dat fiind faptul că România nu a încheiat cu această țară un acord internațional în acest sens. In atare situație, intervenienții apelanți nu pot fi încadrați în categoria persoanelor exceptate de la beneficiul măsurilor reparatorii.
Mai mult, în dosarul administrativ întocmit la Primăria Municipiului Timișoara există depuse declarațiile pe proprie răspundere ale intervenienților cum că nu au beneficiat de despăgubiri de la autoritățile germane, declarații în baza cărora și-au angajat răspunderea sub sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) în faza de judecată a apelului, intervenienții au depus un act oficial, adresa 55/143 din 18 martie 2003 prin care Primăria orașului Köln atestă că S.E. și S.T. nu au primit despăgubiri pentru imobilul din Timisoara, ceea ce vine să întărească declarațiile pe proprie răspundere date de intervenienți.
Stabilind că dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara a fost emisă cu respectarea art. 22 din Legea nr. 10/2001, că intervenienții au restituit suma de 90.539.287 lei reprezentând valoarea actualizată a despăgubirilor primite de aceștia de la Statul Român și că ei nu au beneficiat de despăgubiri de la autoritățile germane, în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel Timișoara soluționând apelurile Primarului Municipiului Timișoara și ale intervenienților S.E. și S.T. a schimbat sentința Tribunalului Timiș și a respins acțiunea reclamantei V.M.
Declarând recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., V.M. arată că decizia nr. 43 din 25 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara este nelegală. Concluzionând că petiționara nu are calitatea și interesul de a ataca dispoziția nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție și a dat eficiența unui act administrativ de autoritate prin care i-a fost lezat dreptul de folosință asupra imobilului dobândit în mod legal.
Curtea de Apel a soluționat greșit fondul cauzei considerând că intervenienții apelanți nu se încadrează în categoria persoanelor care nu sunt exceptate de la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Faptul că statul German nu figurează în lista anexă a Legii nr. 10/2001 la care face trimitere art. 5 din lege, nu prezintă relevanță, de vreme ce enumerarea statelor cu care România a avut astfel de înțelegeri, nu este limitativă. Dovada în acest sens sunt și dispozițiile de la litera "m" din anexa, care face trimitere la orice alte asemenea acorduri încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Declarația pe proprie răspundere a intervenienților prin care au susținut că nu au primit despăgubiri nu prezintă relevanță, în timp ce înscrisurile provenind de la autoritățile publice din Germania nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 162 din Legea nr. 105/1992 pentru a putea fi folosite în fața instanțelor române. Mai mult, ele sunt contrazise de celelalte probe, respectiv de adresa Primăriei Köln din care rezultă că intervenienții au depus cerere pentru primirea despăgubirilor din partea statului German și de refuzul acestei autorități de a comunica petiționarei informațiile în legătură cu despăgubirile încasate de intervenienți de la statul German. întrucât intervenienții nu au probat că nu au primit despăgubirile solicitate, instanța de apel era datoare să admită acțiunea formulată de V.M. și să anuleze dispoziția nr. 829/2002.
Recursul este nefondat.
Intervenienții S.E. și S.T. au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei V.M. în formularea unei acțiuni având ca obiect anularea dispoziției nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara de restituire în natură a imobilului în cadrul și cu procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.
Lipsa legitimării derivă din litera și spiritul Legii nr. 10/2001, lege care prin însuși titlul său are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foștii proprietari, persoane fizice sau juridice, ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Din conținutul art. 3 se poate deduce că aceștia și numai aceștia sunt destinatarii și beneficiarii reglementărilor acestei legi speciale. Foștii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei inclusi în expresia "persoane îndreptățite" prevăzute de art. 21 alin. (1) din lege și tot ei sunt legitimați în cazul în care sunt interesați, să conteste în instanță dispoziția organului administrativ. In aceeași ordine de idei, art. 24 alin. (7) din lege prevede că "dacă oferta de restituire prin echivalent este refuzată, persoana îndreptățită poate ataca în justiție decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Prin urmare, dreptul la acțiune aparține în exclusivitate "persoanei îndreptățite" numai dacă oferta de restituire prin echivalent este refuzată.
Nu există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care să confere unei terțe persoane, în afara fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia dreptul de a ataca în instanță dispoziția de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor.
în speță, reclamanta este titulara unui contract de închiriere încheiat cu Statul Român care nu produce efecte valabile decât pentru cota de 1 din imobilul în litigiu, deoarece după pronunțarea deciziei nr. 3841 din 27 noiembrie 2000 a Curții de Apel Timișoara, cealaltă cotă de 1 a fost restituită intervenienților, constatându-se că trecerea ei în proprietatea statului a operat fără titlu. Pentru această cotă, reclamanta ocupă imobilul în mod abuziv, în lipsa unui titlu locativ, deoarece a refuzat încheierea contractului de închiriere în urma notificărilor făcute de intervenienți în conformitate cu O.G. nr. 40/1999.
în prezent, recurenta este lipsită de interesul legitim și actual în susținerea acțiunii și a recursului, deoarece la data de 11 iulie 2003, ulterior declarării recursului, conform procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc D.D., în dosarul execuțional nr. 167/2003 s-a procedat în temeiul deciziei civile nr. 489/R a Tribunalului Timiș la evacuarea silită a reclamantei V.M. din imobilul în litigiu.
Prin urmare, începând cu 11 iulie 2003, reclamanta a pierdut silit folosința imobilului, context în care, nemaideținând nici un drept locativ asupra acestuia, devine persoană străină de imobil și nu mai beneficiază de vreo protecție legală. In această situație, reclamanta V.M. a pierdut și interesul legitim și actual care condiționa legitimarea sa activă, de persoană vătămată printr-un act administrativ de autoritate, cum este dispoziția nr. 829/2002, în afară de faptul că dispoziția având un caracter individual și producând efecte în patrimoniul intervenienților, numai aceștia o puteau ataca în justiție.
în acest context, examinarea celorlalte aspecte, evidențiate în cel de al doilea motiv de recurs apar ca fiind de prisos.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva deciziei civile nr. 43 din 25 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara, a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7045/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6991/2004. Civil → |
|---|
